Au existat cateva evadari, fugi din ghetoul din Oradea, in mai si iunie 1944, dar acestea au fost foarte putine. Am incercat pe parcursul anilor sa adunam impreuna descrierile lor stand de vorba cu cei care au fost implicati in ele. Din pacate unii nu mai sunt acum printre noi dar am mai apucat sa avem discutii cu ei iar unii si-au si publicat aceste amintiri. Ne-am folosit de toate acestea pentru a concretiza aceasta sectiune a website-ului nostru.

Falsa epidemie de tifos

Unul din aceste evenimente de scapare din ghetou se remarca prin ingenuitate, curaj si organizare. Planul extraordinar era sa se obtina o carantina completa a intregului ghetou (situat in inima orasului) in asa fel incat cei aproape 20000 de evrei inchisi in ghetou sa nu mai fie deportati pentru a nu contamina cu o boala infectioasa si grava miile de locuitori crestini care domiciliau in jurul ghetoului sau pe cei printre care acesti evrei ar fi fost deplasati si transportati.

Planul epidemiei false de tifos nu a reusit sa salveze 20000 de oameni dar a permis salvarea a peste 30 persoane, care initial au fost mutate intr-o cladire goala aflata in una din extremitatile ghetoului, denumit “spitalul de tifos” care apoi au reusit sa fuga, cu precadere in Romania.

Relatarea de mai jos se datoreaza , in cea mai mare parte, Martei Elian (nascuta Steiner, una din cele peste 30 de persoane) si lui Daniel Lowy la a carui lucrare de cercetare se face referire la sfarsitul acestui articol. Ea se concentreaza mai ales pe umanismul de a care a dat dovada un numar de neevrei , care, uneori cu riscul sigurantei personale, au contribuit la salvarea vietii celor din ghetou. 

Dr Kupfer Miksa, evreu, medic ginecolog (dar si autorul unor romane istorice) a fost unul din cei inchisi in ghetou, impreuna cu familia lui , insarcinat cu probleme de sanatate publica din ghetou.

Dr Kupfer Miksa 

El a fost cel care, impreuna cu alti colegi medici,a avut idea deosebita sa raporteze existenta unei epidemii active (dar false, de fapt) de tifos in ghetou, cu speranta ca intregul ghetou va fi pus sub carantina. Au facut asta recoltand probe de sange de la barbati care avusesera tifos exantematic dar se vindecasera intre timp, boala pe care o contractasera in timp ce erau in tabere de  munca fortata in Ucraina. Anticorpi specifici se regaseau in sangele acestor barbati, chiar si dupa vindecarea acestora. Aceasta a fost a batalie contra-cronometru, intrucat deportarile din ghetou incepusera deja. 

Planul a avut nevoie si de cooperarea unui medic aflat intr-o functie importanta in cadrul sistemului medical din oras, dinafara ghetoului. Acest medic a fost dr.Konrád Beöthy.

Dr.Konrád Beöthy

Dr. Beöthy era seful sectiei de patologie a spitalului municipal din Oradea. El a acceptat sa confirme ca testele de sange prelevate de la “pacientii” din ghetou prezentau existenta tifosului. El fusese multi ani colegul doctorului Kupfer si a actionat astfel  din motive umanitare.

Pana s-au confirmat testele de sange ca fiind cu tifos activ majoritatea deportarilor din ghetou au avut loc deja. Comandantii ghetoului au decis sa nu opreasca ultimele deportari dar au acceptat amenajarea unui “spital de boli infectioase” intr-o casa din  extremitatea ghetoului in care au fost transferati 7 pacienti, familiile acestora si personal medical.

Marta Steiner (15 ani), fratele ei mai tanar cu cativa ani si parintii lor ar fi fost deportati urmatoarea zi, cand tatal Martei, László Steiner, a reusit sa obtina o audienta la adjunctul comandantului ghetoului care inainte fusese un client permanent al brutariei Steiner. László Steiner il ajutase si in anumite probleme personale. Intrucat László Steiner fusese declarat imun la tifos ( ca cineva care trecuse prin boala si se vindecase) s-a acceptat ca el sa fie bucatar in “spitalul” nou creat si a fost transferat acolo imediat, impreuna cu sotia si cei doi copii dar nu cu mama sau surorile lui, acestea pierind ulterior in deportare.   

Ulterior s-au mai facut cateva transferuri la spital, deci urmatorii apar ca au fost acolo, din relatarile mentionate ( dar nu e exclus sa mai fi fost si altii, oficial sau ascunsi):

Familia Steiner

Laszlo Steiner

Magda Steiner (sotia lui)

Robert (fiu)

Marta (fiica)

 

Familia Kupfer

Dr Miksa Kupfer

Dr Erzsebet Czeisler (sotia lui)

Rozalia (mama)

Rafael (fiul mai mic)

 

Familia Schwarz

Erno Schwarz

Sotia

Jancsi Schwartz (fiu)

 

Familia Zsolt

Bela Zsolt (nume de familie anterior Steiner)

Agnes Zsolt (anterior Heyman in timpul primei casatorii, nascuta Racz si  mama Evei Heyman)

 

Familia Balint

Dr Sandor Balint

Sotia lui (pretinzand ca e sora medicala)

Sora sotiei

Emil Waldman (nepot)

 

Familia Leimsieder

Sotul (asistentul rabinului la Kolomea)

Sotia

Sapte copii (conform celor scrise de Zsolt Bela intr-o carte publicata dupa razboi)

 

 Familia Katz

Chaim Katz

Cita Seidenfrau (sotia lui)

 

Familia Halberstein

Rabinul Halberstein 

Fiica lui

 

Ignac Deutsch, Bubi Pisztiner (adolescent), Bobover Rebbe si doi refugiati, din Polonia respectiv Bucovina.

Dupa incheierea deportarilor celor din ghetou la Auschwitz, “spitalul de boli infectioase” a ramas sub supravegherea mai relaxata a politiei si jandarmeriei  locale.

Pentru a fugi insa din spital era nevoie de ajutorul unuia din politistii locali si, cu un risc personal foarte mare, a existat un asemenea politist care si-a oferit sprijinul. “Unchiul  Gyula”, cum il numeau copiii,– Ladi, nume de familie – era sergent in jandarmerie avand ca sarcina paza ghetoului. El a fost unul din cei foarte putini neevrei care au ajutat, desi era constient de riscurile la care se expunea- daca era prins ar fi fost judecat de Curtea Martiala, cu consecinte foarte serioase. Fara a pretinde niciun ban, din pure motive umanitare, poate si religioase, si-a oferit serviciile de mesager. Chiar si dupa razboi, cand traia in conditii precare la Budapesta a continuat sa refuze orice ajutor sau recompensa.

Dupa trei saptamani Ladi Gyula l-a alertat pe dr. Kupfer ca vor fi toti deportati. In acel moment au fost organizate cateva planuri de evadare cu ajutor de la Ladi Gyula si alte cateva persoane.

Familia Steiner a fost scoasa pe ascuns din spital dupa ce garzile au fost mituite si a ajuns si ascuns  la internatul seminarului  Greco-catolic, cu sprijinul lui Gheorghe Mangra, administratorul scolii respective. Gheorghe Mangra a facut asta asumandu-si un imens risc personal, cu atat mai mult cu cat soldati germani erau incartiruiti la aceeasi scoala.

Gheorghe Mangra  

                                                  

A doua zi dimneata parintii si copiii familiei Steiner s-au separat unii de altii si s-au indreptat spre Romania (granita era doar la cativa km) ghidati de tarani locali. Cei doi copii au trecut prin mai multe “aventuri” , inclusiv printr-un arest de scurta durata, pe teritoriul Romaniei insa, si in cele din urma s-au intalnit cu parintii lor la Bucuresti.

Printre ceilalti “pacienti” se afla si Zsolt Bela, un jurnalist foarte cunoscut, cu aspiratii politice in Ungaria. In 1949 i-a aparut cartea “ Kilenc koffer” in care a descries atrocitatile din ghetou precum si modul in care a reusit sa scape de deportare si apoi sa evadeze. Era casatorit cu mama Evei Heyman, Agnes, cea care a pubicat o carte “Eva, lanyom” , cu jurnalul fiicei sale care acoperea februarie 1944 pana la deportare.

Reuven Tsur (Robi Steiner) a publicat descrierea evadarii sale din ghetou in ebraica apoi in limba maghiara “Menekules a gettobol”. Sora lui, Marta Elian (nascuta Steiner) si-a terminat propria carte biografica , incluzand evadarea din ghetou, in 2016, "Don't Enter the Wagons"  care a fost publicata la scurt timp dupa decesul ei.

Un ajutor important pentru noi in documentare a fost excelentul studiu al celor intamplate, realizat de Daniel Lowy, cel care a descris detaliat povestea spitalului de tifos si a evadarilor, material care a fost tradus din limba maghiara in limba engleza prin amabilitatea profesorului Ladislaus Lob. Le suntem amandurora recunoscatori pentru permisiunea de a posta traducerea care poate fi vazuta si citita facand click pe Steaua lui David de mai jos:.          

 

 

Salvare cu trenul lui Kasztner  Rezső

 

Desi Zsolt Bela si Agnes urmau sa se imbarce in trenul Kasztner dupa salvarea din ghetou, din “spitalul de infectioase” (vezi relatarea de mai sus) si sosirea la Budapesta, evadarea lor din ghetou nu a fost un rezultat al negocierilor dintre Adolf Eichmann, nazistul insarcinat cu implementarea „Solutiei finale” in Ungaria si Kasztner Rezso. Mai multe despre evadarea sotilor Zsolt aici.  

 

Rezső Kasztner 

Rezső Kasztner a fost un jurnalist si avocat , evreu nascut la Cluj.

Kasztner a fost unul din liderii Vaadat  Ha’Ezra Ve Ha’Hatzala (Vaada , pe scurt), Comitetul pentru ajutor si salvare, de la Budapesta, o organizatie sionista care ajuta evrei sa se refugieze in Ungaria, in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial si i-a ajutat sa scape din Ungaria cand in martie 1944 Germania a ocupat si Ungaria aliata.

Intre mai si iulie 1944 evreii din Ungaria au fost deportati, aproape toti la Auschwitz, intr-un ritm de 12000 persoane pe zi de deportare. Kasztner a negociat cu Eichmann si cu altii ca sa fie permis unui numar cat mai mare de evrei sa fie lasati sa plece spre o tara neutra, in ceea ce urma sa fie denumit “trenul lui Kasztner”, in schimbul banilor si altor bunuri.

Numarul celor care au plecat cu acest tren din Budapesta a fost aproape de 1700 si nu a fost  transparent modul in care ocupantii trenului, cei care urmau sa fie salvati, au fost alesi. Un rol important la alcatuirea listelor l-a avut si Fulop Freudiger, unul din liderii Judenrat-ului din Budapesta si, in teorie, printre cei salvati urmau sa fie inclusi si conducatorii comunitatilor evreiesti din intreaga Ungarie (care includea si Transilvania la acel moment). Rezső Kasztner a avut o influenta substantiala asupra alegerilor facute.388 de persoane din Cluj , orasul natal al lui Rezső Kasztner au fost incluse in transport, incluzand pe un prieten din prezent al Asociatiei Tikvah, profesorul si autorul  Ladislau Lob. Acesta a scris o carte importanta despre povestea trenului lui Kasztner:  "Rezso Kasztner. The Daring Rescue of Hungarian Jews: A Survivor's Account".

 

 Ladislaub Lob la 11 ani, dupa sosirea in Elvetia

Numarul de 388 persoane salvate din Cluj contrasteaza cu situatia din Oradea, din care doar 6 persoane inchise in ghetou au fost alese pentru sansa la libertate (si viata).

Alexander Leitner era presedintele comunitatii evreiesti ortodoxe in Oradea asa ca el si familia lui era printre cei vizati de intelegerea de la Budapesta aranjata de  Kasztner si de Judenrat. Familia Leitner nu era informata despre aceste demersuri, ei fiind inchisi in ghetou in Palatul Ullmann alaturi de alte multe sute de evrei.

In marturia data Yad Vashem de fiica lui Alexander Leitner, Marianne, care in 1944 avea 20 de ani, aceasta explica cum au ajuns sa fie separati de ceilalti din ghetou, la un moment dat:

"La un moment dat ni s-a spus ca trebuie sa parasim locurile noastre din apartamentul in care stateam in ghetou si sa ne mutam intr-un alt apartament. Nu stiam de ce. Era un loc mic, gol, nemobilat. Tatal meu era inca detinut separat dar in curand a fost eliberat de acolo si asa am ajuns toti patru sa fim in acel loc cu doamna Ullmann si baiatul ei. Nu am stiut de ce, nu intelegeam de ce. “

 

  Marianne Leitner dand marturie

 

Marta Elian (a se vedea prima poveste de evadare) isi aminteste vorbind cu Marianne inainte sa fie separate:

"Mai tarziu, cand nimeni nu a mai putut parasi cladirea fara un certificat official, mi-a facut placere sa ma intalnesc cu multele persoane interesante in imensul Palat Ullmann. Imi amintesc  ca m-am imprietenit cu o fata ceva mai in varsta, de la Conservator, Marianne Leitner, care m-a invatat despre muzica: ce sunt sonatele si cum se construieste o simfonie. Pentru mine asta a fost mana din ceruri pentru ca singurele momente in care m-am simtit abatuta au fost cand cand mi-era teama ca educatia mea va fi amanata sau ca nu voi mai avea acces deloc la ea. Am notat tot ce mi-a spus ea, pe o bucata de hartie. Multe luni dupa aceea inca mai purtam in buzunar aceasta hartie, scotand-o uneori sa recitesc cele scrise si fiind destul de mandra de micuta mea educatie muzicala”

 

Palatul Ullmann

 

Familia Leitner a fost apoi escortata la gara de soldati care i-au dus la Budapesta, unde dupa cateva saptamani au fost transferati intr-un tren care nu i-a dus spre libertate imediata ci intr-o zona de tranzit, o sectiune speciala in cunoscutul lagar Bergen-Belsen. Spre deosebire de imensa majoritate a celorlalti detinuti din Bergen-Belsen, ei au avut parte de un tratament favorizant, de exemplu si-au putut pastra hainele si nu au fost obligati sa munceasca. Dupa 5 luni in Bergen-Belsen s-au imbarcat in trenul care i-a dus in Elvetia si spre libertate.

 

 Extras din lista pasagerilor dusi la Bergen-Belsen

Au  mai fost doua persoane care au fost separate de ceilalti din ghetou si duse in acelasi loc cu familia Leitner. Acestia erau vaduva Gisella Ullmann si fiul ei, Alfred. Familia Ullmann erau rude cu Fulop Freudiger ( membru in Consiliul Evreiesc-Judenrat, la Budapesta). In Budapesta Gisellei si lui Alfred Ullmann li s-a alaturat celalalt fiu. Toti cei trei membri ai familiei Ullmann au fost pasageri in trenul lui Kasztner.

  

Evadarea din fabrica de sapun 

La inceputul secolului XX a fost infiintata, de Adolf Ede Rothbart, o fabrica de sapun, Johanna, care dupa retragerea lui a fost condusa de fiul acestuia.

 

Fabrica de sapun se afla la extremitatea din sud a ghetoului.

Cand s-au introdus legile antievreiesti, in vigoare in Ungaria, si la Oradea, conform carora li se interzicea evreilor sa detina intreprinderi , Kalman Appan, locotenent in armata maghiara, care fusese si comandantul uman al unor evrei aflati la munca fortata a fost desemnat ca proprietar al fabricii, in “parteneriat” cu cei din familia Rothbart.

Dupa infiintarea ghetoului familia Rothbart a fost si ea incarcerata in acesta, membrii mai tineri ai familiei cautand locuri in care sa se ascunda. Adolf Rothbart a refuzat sa i se alature fiului in ascunzatoare iar mai tarziu a fost deportat la Auschwitz unde a pierit.

Fiul lui Adolf Rothbart s-a inteles cu Appan ca atat el cat si familia ( sotia si doi copii- o fetita de patru ani Rivka si fratele ei mai mare) sa se ascunda in micul pod al fabricii de sapun urmand ca Maria, sotia lui Kalman Appan, sa asigure mancarea pentru patru persoane.

Nu peste mult timp li s-au alaturat Yankel Schreiber, sotia lui si cei sase copii ai lor. Appan nu a fost informat despre persoanele in plus si nici atunci cand Dayan Yitzhak Yaakov Weiss afland despre ascunzatoare de la mama lui Rivka  s-a alaturat si el grupului impreuna cu sotia (Rebbetzin Rivkah) si copilul lor (Berisch).

Curand s-au mai alaturat grupului care se ascundea vaduva Fuchs cu doi copii si altii, pana cand grupul a ajuns la un numar de 28 persoane. Appan nu urca in pod. Rothbart cobora in fabrica noaptea sa ia apa si sa goleasca galeata cu excremente. Mancarea era colectata cand de el cand de sotia lui, doar ca mancarea era pentru 4 persoane si trebuia impartita intre toti cei care se ascundeau in pod, respectiv intre 28 persoane..

Cei ascunsi stateau culcati pentru a reduce la maximum orice posibila sursa de zgomot iar copiii, daca plangeau, trebuiau sa planga in perne.

Cateva-putine-persoane  dintre cei care munceau in fabrica au fost informate ca o familie de patru persoane se ascundea in pod si li s-au oferit bani sau proprietati la sfarsitul razboiului pentru a fi sigur ca vor pastra secretul.

Fabrica producea in continuare intrucat acum proprietarul nu era evreu.

Cei care se ascundeau au ramas in pod pentru 6 saptamani, timp in care ghetoul a fost golit prin deportarile la Auschwitz iar politia si jandarmeria locale au preluat sarcina de a monitoriza ghetoul (in el aflandu-se inca cei din asa zisul spital improvizat de boli infectioase).

Unul din barbatii din pod, Reb Moshe Leib Friedman Mendlovitz, iesea noaptea uneori in oras , din proprie initiativa, incercand sa contacteze o retea care trecea evrei clandestin granita, in Romania. A avut success si , cate putini la fiecare ocazie , unii au reusit sa plece imbracati in haine taranesti. Cei din familia Rothbart aveau par roscat iar Appan le-a dat crema de ghete neagra sa isi vopseasca parul.

Din pacate Reb Mendlovitz a fost prins si omorat, intr-una din actiunile sale de a gasi solutii pentru evadare.

Familia Weiss, imbracati in haine taranesti, a fost transportata in statiunea Felix unde locuia, pretinzand ca e crestin, fratele Rebbetzinei. De acolo, cu ajutorul unor ghizi au trecut granite in Romania. 

Dupa razboi familia Rothbart s-a intors la Oradea si a revendicat proprietatea asupra fabricii. Appan a continuat sa o conduca. Lucratorii care au ajutat in timp ce se ascundeau au primit ceea ce li se promisese. Dupa doi ani, la instaurarea regimului comunist, familia a plecat si si-a intemeiat o viata noua in Manchester, Anglia.

Appan si sotia lui au fost recunoscuti de Yad Vashem ca Drepti intre Popoare, in cadrul proiectului Righteous Among Nations Project.

 

Aceasta relatare a fost facuta dupa lectura marturiilor membrilor famililor Rothbart si Weiss si in urma unor studii facute de Asociatia Tikvah.