Ghetoizarea evreilor a început la 3 mai 1944. Totul s-a întâmplat într-o perioadă de timp extrem de scurtă, astfel că oamenii au fost nevoiţi să îşi strângă bunurile în grabă înainte să fie duşi în zone stabilite din Oradea.

Ghetoul principal, pentru cei cu reşedinţa în Oradea, avea în componenţa sa aproximativ 19.000 de persoane şi era situat în apropierea marii sinagogi ortodoxe şi a Pieţei Mari din vecinătate; celălalt includea aproape 8000 de evrei din comunităţile rurale.

Acestea formau al doilea cel mai mare ghetou din Ungaria după cel din Budapesta.

Ghetoul principal era extrem de aglomerat deoarece circa 25% din populaţia Oradei era înghesuită într-o zonă capabilă să reţină mai puţin de 7%. În jur de 15 persoane împărţeau o cameră. Hrana şi apa erau insuficiente. Tratamentul aplicat de jandarmii maghiari era brutal.                                      

Localizările celor două ghetouri sunt marcate cu roşu pe harta de mai jos.

Dimensiunea ghetoului principal este încă supusă dezbaterii.Am găsit însă multe indicii și dovezi care au întărit relatările conform cărora ghetoul era mai mare spre partea sudică.

Prin bunăvoinţa Institutului Strochlitz pentru studierea Holocaustului am reuşit să scoatem la lumină un plan al ghetoului propus, realizat cu câteva zile înainte de înfiinţarea acestuia.

Mai jos, punem la dispoziţie materiale documentare din acea vreme şi relatări ale unor persoane care au trecut prin aceste evenimente:

   - o traducere a regulamentului ghetoului care trebuia afişat în fiecare proprietate din ghetou

   - o descriere grăitoare a ceea ce a însemnat internarea în ghetoul din Oradea, oferită de Membrul de Onoare al Tikvah, Tereza Mozes

   -  graficul deportărilor din Oradea la Auschwitz-Birkenau ( in limba engleza)

   - link-uri la numele deportaţilor care au pierit

   - o relatare cutremurătoare despre scoaterea din ghetoul din Oradea, înghesuirea în vagoane de vite şi drumul spre Auschwitz-Birkenau (de Marton Istvan, in traducerea in limba engleza a lui Susan Geroe)

   - link la plăcile comemorative din Oradea.

   - materialul domnului Bujor Dulgau, director al Arhivelor Nationale, filiala Bihor, cu titlul Ghetoul din Oradea ( 1944) 

 

 

Suntem recunoscători pentru permisiunea oferită de Jewishgen de a reproduce articole şi imagini.

De asemenea, reproducem, in limba engleza, un articol dintr-un ziar elveţian de atunci (prin bunăvoinţa Jewish News Archive) care explică dificultăţile pe care autorităţile Oradei le-au întâmpinat în cazul proprietăţilor confiscate ale foştilor rezidenţi evrei. 

Regulament de lagăr în ghetou emis la 10 mai, 1944 

 ( traducere din limba maghiara)

I. GENERALITĂŢI

1. „Ghetoul” este păzit de jandarmi. Cei ce încearcă să părăsească fără permisiune, în loc interzis sau fără să fie însoţiţi de jandarmi, vor fi împuşcaţi de jandarmi.

2. Din ghetou vor putea ieşi numai evreii care au primit ordin în acest sens, transmis de jandarmii care îşi fac serviciul în ghetou. Ieşirea cu însoţire de jandarmi este permisă numai în partea dinspre strada Zarda sub controlul pazei instituite acolo de jandarmerie.

3. Comunicarea cu lumea exterioară este cu desăvârşire sistată. Particularii nu au voie nici să aducă, nici să ducă ceva în ghetou. Cei care ies şi cei care pleacă din ghetou vor fi percheziţionaţi de paznici. Serviciul poştal se desfiinţează. Contrabanda este interzisă.

II. CAZAREA

1. Fiecare poate locui numai în casa şi camera ce i s-a fost repartizat. Repartizarea se va face din nou de către organele jandarmeriei. După ce s-a făcut repartizarea camerele destinate pentru locuinţă vor fi numerotate în continuare Numărul camerei se va afişa pe o tablă de carton. Subofiţerul de jandarmi desemnat pentru comanda grupei de casă va numi dintre bărbaţii plasaţi acolo câte un comandant şi locţiitor pentru fiecare cameră.

2. Pentru fiecare cameră se va întocmi câte o notă de cazare în trei exemplare. Un exemplar se va afişa pe partea exterioară a uşii camerei, un exemplar se va păstra de către comandantul casei, iar unul de subofiţerul de jandarmi, comandant al grupei de case. Sunt valabile numai acele note de cazare care s-au întocmit pe formularele destinate acestui scop şi care au fost semnate de subofiţerul de jandarmi, comandant al grupei de case. Notele de cazare se vor scrie cu text identic şi cu aceeaşi cerneală.

3. Grupele de case le voi împărţi astfel, ca fiecare subofiţer de jandarmi, comandant de grupă de case să aibă în subordine circa 1500 de evrei. Grupele de case le voi numerota cu cifre romane.

4. Comandantul fiecărei grupe de case va desemna 15/cincisprezece bărbaţi între 20 şi 40 de ani pentru menţinerea ordinii în lagăr. În acest efectiv se cuprinde atât comandantul, cât şi locţiitorul său. Lista nominala a personalului de ordine se va păstra de comandant, subofiţerul său şi comandantul grupei de case. Personalul de ordine va purta banderolă galbenă pe braţul stâng, pe care se va scrie cu roşu numărul grupei de case cu cifre romane. litera “R” şi numerele curente cu cifre arabe, de pildă “I.R.1.” Numărul 1 arab îl va purta comandantul, număr 2 locţiitorul său, iar 3-15 ceilalţi subordonaţi.

5. Ziua, între deşteptare şi stingere, casa repartizată drept locuinţă, inclusive curtea şi grădina, va putea fi părăsită numai de comandanţii de casă şi de locţiitorii acestora, dar şi de aceştia numai în intervalul de serviciu. Ceilalţi vor putea circula pe străzi doar provizoriu, la ordin şi însoţiţi de personalul de ordine. Staţionarea este interzisă. Ordinele pentru părăsirea casei sunt date de jandarmi sau de personalul de ordine. Sunt interzise orice întruniri sau vizite în afara casei.

6. Deşteptarea se face la ora 6. Stingerea la ora 20. Între deşteptare şi stingere toată lumea trebuie să se afle în camera care i-a fost repartizată. Camera va putea fi părăsită pentru necesităţi numai până la locul stabilit şi înapoi, Pentru un interval scurt de timp.

7. În ghetou trebuie să fie linişte şi în timpul zilei. Sunt interzise strigătele, zgomotul, cântatul, certurile. Între deşteptare şi stingere ghetoul trebuie să fie pustiu şi mut.

III. ALIMENTAŢIA

1. După consumarea alimentelor aduse la intrarea în ghetou, de hrană se vor îngriji autorităţile oraşului. Preluarea şi distribuirea articolelor alimentare se vor efectua de comisia centrală şi de comisiile pe grupe de case desemnate în acest scop. Comisia centrală de alimentare se va compune dintr-un preşedinte şi 4 membri, comisiile pe grupe de casă dintr-un preşedinte şi 2 membri. Desemnarea lor se va face de conducerea executivă evreiască a ghetoului.

Comisia de supraveghere alimentară va fi responsabilă cu gătitul, care se va organiza în bucătării comune, înfiinţate separat în fiecare grup de case.

2. Micul-dejun se va repartiza la ora 7, prânzul la ora 12, iar cina la ora 18. Mâncarea va fi colectată de o persoană desemnată din fiecare cameră, cu schimbul. Desemnarea acestora reprezintă sarcina comandantului de cameră, iar încolonarea lor, conducerea lor la şi de la bucătărie este obligaţia personalului de ordine. Repartizarea pâinii se va face la ora cinei.

3. Personalul necesar menţinerii bucătăriei în stare funcţională este desemnat de comandantul casei. Bucătăria este supravegheată de comandantul personalului de ordine din lagăr.

4. Lista nominală a comisiei de supraveghere alimentară şi a personalului subordonat se va afişa în fiecare zonă de recepţie şi în fiecare bucătărie comună. Membrii comisiei (inclusiv preşedintele) şi personalul vor purta o banderolă galbenă pe braţul stâng, pe care se vor scrie cu roşu numărul grupei de case în cifre romane, precum şi litera “E”, de pildă  “III E”.

5. Consumarea sau păstrarea băuturilor alcoolice este interzisă. Cei care au asemenea băuturi le vor preda comisiei de jandarmi care funcţionează în localurile de la parterul liceului de fete.

IV. REGULAMENT DE SERVICIU

1. Toate chestiunile cu privire la ocupanţii camerelor sunt adresate comandantului de casă, acesta, la rândul său, adresându-se comandantului de grupă de case, iar acesta din urmă raportând unităţii oficiale a ghetoului în legătură cu aspectele importante: ofiţerul de jandarmerie al ghetoului va lua decizia finală respectând ordinele primate. Ordinele sunt emise de comandant, iar anunţarea lor oficială va avea loc în aceeaşi manieră, de sus în jos. Acesta este regulamentul de serviciu pe care toată lumea trebuie să îl respecte.

V. SERVICIUL INTERN

1. În fiecare grupă de case se va detaşa dintre cei subordonaţi comandantului pentru menţinerea ordinii, zilnic, cu schimbul, câte unul de serviciu de zi şi un locţiitor. Serviciul durează de la ora 13 până a doua zi la ora 13. Locul în care va fi efectuat serviciul este stability de comandantul de grupă de case. Persoana de serviciu de zi va sta de gardă de la ora 13 până la ora 1 noaptea, iar locţiitorul va prelua serviciul de la 1 noaptea în continuare.

Responsabilităţile acestora includ aplicarea regulamentului de casă în teritoriu şi supravegherea serviciului de mesagerie.

În ceea ce priveşte asumarea serviciului şi instrucţiunile, aceştia raportează comandantului de menţinere a ordinii şi comandantului de grupă de case la ora 11.

2. Comandantul de grupă de case va trimite zilnic, la sediul de conducere al ghetoului o persoană desemnată din grupul responsabil cu ordinea pentru serviciul de mesagerie/ştiri, între ora 7 dimineaţa şi 19 seara.

3. Persoanele de serviciu trebuie să poarte o pancartă care să atârne de gât, marcat cu cifrele romane ale grupei de case şi cu tipul de serviciul pe care îl prestează, de pildă “II.serviciu de zi” Pancartele trebuie să fie de culoare galbenă, iar scrisul negru.

VI. MUNCA

1. Stabilirea şi supravegherea muncilor de efectuat în cadrul grupei de case e de competenţa comandantului de păstrare a ordinii, iar a celor din casă a comandantului de casă.

Pot fi detaşaţi muncitori pentru lucrări exterioare numai cu consimţământul comandantului grupei de case.

Delegarea la munci interioare trebuie astfel reglementată încât, în principiu, fiecare să efectueze asemenea lucrări, potrivit genului şi vârstei şi cu schimbul.

2. Pentru ordinea în camere şi case răspund comandanţii de casă, pentru curăţenia drumurilor grupei de case şi a locurilor commune, ca de pildă bucătăria, comandanţii pentru menţinerea ordinii.

VII. SĂNĂTATE

1. Fiecare grup de case trebuie să aibă cel puţin un medic şi o încăpere pentru bolnavi, ghetoul trebuie să aibă un spital comun şi un salon de naşteri.

2. Desemnarea personalului medical şi a echipei de îngrijire a bolnavilor, precum şi stabilirea sferei de activitate a acestora sunt realizate de medical-şef care comunică medicului-şef militar al oraşului orice întrebare profesională.

3. Medicii şi personalul de îngrijire trebuie să poarte pe braţ o banderolă galbenă pe care să fie inscripţionată o cruce roşie.

4. Clădirea care adăposteşte camera pentru bolnavi, spitalul şi salonul de naşteri trebuie să fie marcată cu un steag cu cruce roşie.

5. Camera pentru bolnavi, spitalul şi salonul de naşteri trebuie să aibă două liste separate, una cu numele echipei de îngrijire a bolnavilor, cealaltă cu numele celor bolnavi. O copie din fiecare, semnată de doctor, trebuie agăţată în exterior pe uşa de intrare.

6. Oamenii bolnavi din grupele de case se vor prezenta la medic la ora 8 şi se va întocmi un raport al celor bolnavi la pat sau posibil decedaţi. Prezentarea celor bolnavi şi a raportului intră în responsabilitatea comandantului de casă. Internarea în spital sau în salonul de naşteri este în răspunderea doctorului grupei de case în acord cu medicul-şef.

Medicii trebuie să întocmească rapoarte medicale exacte cu privire la fiecare pacient din grija lor.

7. Izolarea şi tratarea cazurilor de boli infecţioase sunt responsabilitatea medicului-şef.

8. Medicul-şef este responsabil cu raportarea în scris a fiecărui deces, a fiecărei naşteri şi boli contagioase la sediul de comandament al ghetoului (ofiţerului de serviciu) şi, în cazul unei boli contagioase, acesta trebuie să aplice măsurile de protecţie necesare.

9. Doctorii responsabili cu igiena supraveghează şi stricta respectare a regulamentelor de igienă. Inspecţia de igienă a bucătăriilor, a toaletelor şi a latrinelor este efectuată în mod conştiincios.

10. Acolo unde nu există canalizare, apa uzată poate fi golită în latrine sau în alte locuri desemnate de comandantul de casă. În cazul unei defecţiuni a sistemului de colectare a apelor uzate, toaletele trebuie închise imediat şi săpată o latrină în curte sau grădină într-un loc corespunzător. Reziduurile, gunoiul pot fi golite doar în locul desemnat de comandantul de casă. Dacă, într-o curte există o acumulare mai mare de gunoi, acesta trebuie transportat într-un loc de colectare desemnat de medicul-şef.

 

VIII. PAZA CONTRA INCENDIILOR

1. În fiecare casă comandantul de casă, iar în grupele de case comandantul serviciului de ordine vor organiza formaţia de pompieri a casei, respectiv a grupei de case. Formaţia de pompieri a casei se va constitui din 6-10 bărbaţi, iar cea a grupei de case din 25-30.

2. Noaptea, în fiecare casă, se vor păstra vase umplută cu apă.

3. Este interzis fumatul în camere, precum şi aprinderea chibriturilor sau umblatul cu flacără deschisă în pod sau în apropierea materialelor inflamabile.

IX. PANĂ DE CURENT, ALARMĂ AERIANĂ

1. Între stingere şi deşteptare este interzis a se aprinde bec cu lumină albă sau lampă în camerele în care camuflarea completă nu se poate realiza.

2. La semnalul de alarmă aeriană fiecare să rămână pe loc, să intre în casă şi, dacă aceasta are pivniţă, să se adăpostească acolo.

X. COMPORTAREA

1. Bărbaţii vor saluta înainte, cu respect, descoperindu-şi capul, pe ofiţerii maghiari sau germani din ghetou, precum şi pe comandanţii lor superiori de cantonament. În faţa lor, cu capul descoperit, vor lua poziţia de drepţi. Dacă aceştia intră într-o cameră, cel care îi va vedea primul va ordona drepţi. Poziţia de drepţi este obligatory şi pentru femeile care se găsesc în cameră. Comandantul de cameră sau de casă se va prezenta milităreşte şi va oferi informaţiile cerute.

2. Cazarea în comun şi coabitarea mai multor familii impune fiecăruia reguli în privinţa moralei sau a pudoarei, precum şi a abţinerii de la comiterea de fapte contrare bunului simţ.

XI. RAPOARTE

1. Orice fel de schimbare în efectiv, incluzând şi internările şi ieşirile din infirmerie sau spital, se vor raporta pe calea de servici până la comandantul grupei de casă.

2. Comandanţii de casă vor raporta zilnic evenimentele deosebite întâmplate, de două ori pe zi, la ora 8 şi după controlul stingerii, la ora 20:30, în timpul raportului comun efectuat la locul stabilit de comandantul grupei de case. În situaţii de urgenţă se va întocmi un raport în afara intervalelor prestabilite. La rapoartele de dimineaţă şi de seară vor fi prezenţi şi comandanţii serviciilor de ordine şi agenţii de serviciu. Cu toţii vor primi şi ordinele de îndeplinit la momentul respectiv.

XII. CONTROLUL

1. Respectarea regulamentului de ordine, în afara de comandanţii grupelor de case, o voi controla prin patrulele de jandarmi care vor circula permanent în ghetou şi prin ofiţerii de jandarmi delegaţi. Cine nu respectă ordinele va fi trimis în lagăr de pedeapsă.

Prezentul regulament de lagăr se va afişa în fiecare casă din perimetrul ghetoului, pe uşa principală, precum şi la fiecare etaj al caselor cu mai multe etaje.

Nagyvarad (Oradea), 10 mai 1944

Semnat: COMANDANTUL BATALIONULUI DE INSTRUCŢIE DE JANDARMI ŞI AL GHETOULUI

Certificat de confiscare a două tabachere din argint

 

 

Ghetou în oraşul lui Ady 

de Tereza Mozes

Un capitol din cartea sa, "Decalog însângerat" 

 

Au urmat zile pline de teroare. Arestările erau la ordinea zilei. Oamenii rămâneau pe drumuri de pe o zi pe alta. Populaţia evreiască erau mereu tracasată cu noi şi noi forme de muncă forţată şi jefuită fără milă. Şi asta încă nu era totul. Veştile rele se întindeau ca un incendiu. Lucrătorii de la căile ferate spuneau că în zona subcarpatică şi în Sighetul Marmaţiei satele sunt golite de evrei. Pe jos sau în căruţe, evreii sunt adunaţi în câte un oraş mai mare, iar apoi încărcaţi în vagoane şi duşi în locuri necunoscute.

Veşnicul optimism evreiesc! Noi am încercat să privim şi acest lucru prin prisma intereselor puterii, să justificăm ceea ce nu era altceva decât o nebunie: era vorba de o zonă de hotar, ziceam, de terenuri de manevră! Şi ne făceam griji pentru rudele, pentru cunoştinţele de acolo, în privinţa noastră însă continuam să fim încrezători. Ne amăgeam cu gândul că în cel de-al cincilea an al războiului timpul va fi aliatul nostrum. Nu a fost aşa. De faptul că timpul era scurt au ţinut cont şi adepţii fanatici ai "soluţionării finale a problemei evreieşti". Şi-au dus la îndeplinire într-un timp record planurile. Endre Lászlo, secretarul de stat supranumit "călăul evreimii maghiare" a convocat pe 30 aprilie o şedinţă la primăria din Oradea. Din informaţia scursă de acolo s-a aflat că discuţiile s-au dus în jurul problemei organizării ghetoului. În mod oficial însă acest lucru a fost negat. Evenimentele din zilele ce-au urmat şedinţei conduceau însă la concluzia că se fac nişte pregătiri. Deja la 1 mai, adică în ziua următoare, a sosit la Oradea Hauptsturmführerul Dannecker, general SS, cel care organizase pe vremuri ghetoul de la Varşovia. Iar pe 2 mai a fost adusă la Oradea – de pe malul celălalt al Dunării – o unitate mai mare de jandarmi. Tot atunci, cei arestaţi au fost pe neaşteptate lăsaţi să se întoarcă acasă. Şi nici măcar aceste evenimente nu ne-au deschis ochii! Cu toate semnele rele, am fost zguduiţi când am văzut, pe 3 mai, anunţurile lipite pe ziduri. Voi cita câteva rânduri din ordinul laconic semnat de viceprimarul dr. Gyapay Lászlo:

 

"Evreilor care poartă steaua galbenă le este interzis, din clipa în care această hotărâre este făcută publică, să-şi părăsească domiciliile. Până la luarea unor noi decizii, evreii se pot afla în afara locuinţelor proprii numai între orele 9 şi 10 dimineaţa. Prin urmare, în afara acestui interval de timp, toată lumea este obligată să se afle în locuinţa sa. Din ordinal guvernului regal maghiar, evreii din Oradea obligaţi la portul stelei galbene vor fi mutaţi într-un ghetou…"

 

Oamenii au citit anunţul într-o tăcere deplină şi s-au grăbit spre casele lor. La ora aceea începuse deja ridicarea gardului de scânduri înalt de doi metri care urma să înconjoare ghetoul. Aceia dintre vecinii noştri care aveau dreptul să se mişte liber ne-au adus vestea că pentru ghetou fusese desemnată suprafaţa din jurul marelui templu izraelit ortodox, adică zona celui mai sărac şi celui mai aglomerat cartier evreiesc. Această fâşie îngustă era cuprinsă între străzile Mezei Mihály sau Kert utca (strada Avram Iancu), strada Capucinilor, (strada Prahovei), latura de sud a Pieţei Mari (piaţa 1 Decembrie) şi strada Liliom (strada Crinului), apoi, mai departe, strada Váradi Zsigmond (strada Kogălniceanu), şi corpul de case de pe latura de est a fostei pieţe de zarzavat, iar capătul ei era închis de strada Vămii (strada Sucevei). Domul capucinilor a fost separate de ghetou cu ajutorul zidului. Pentru evreii din provincie fusese repartizată zona pieţei Cazarmelor, care cuprindea şi cartierul gunoierilor, Köröslaktanya. Acolo, o bună parte din cei internaţi în ghetou s-au trezit sub cerul liber.

 

Suprafaţa ghetoului – după cum spuneau oamenii – acoperea cam a cincisprezecea parte a suprafeţei oraşului. Aici trebuiau înghesuiţi mai mult de un sfert din locuitorii oraşului care avea atunci o populaţie de 90.000 de locuitori. Înt—adevăr, la Oradea trăiau pe atunci aproape 30.000 de evrei, cinci-şase mii dintre ei aflându-se la acea dată în detaşamente de muncă. Şase zile a durat închiderea în ghetou a populaţiei evreieşti. Nouă ne venea rândul să ne mutăm în seara celei de-a treia zile. Nu mai puteam ieşi pe stradă decât între 9 şi 10. În acest răstimp am încercat să mai cumpărăm câte ceva din lucrurile trebuincioase – în primul rând alimente.

 

Vreme de două zile am împachetat. Din când în când pândeam ştirile englezeşti la vecinii noştri care aveau un statut excepţional. Radioul nostrum fusese demult sigilat. Mai întâi am împachetat în valize însă apoi, când a sosit ştirea că acestea sunt confiscate cu conţinutul lor cu tot, am început să ne înghesuim lucrurile în saci: lenjerie de pat, lenjerie de corp, alimente, vase de gătit, provizii de lemne şi cărbune pentru o perioadă de timp mai scurtă. Am aruncat o privire peste saci. Acesta să fie rodul muncii de patruzeci de ani a tatălui meu? Cu toate că nu ne văicăream aveam c toţii, aproape mereu, ochii în lacrimi! Parcă eram la o înmormântare! O, da, îngropam, într-adevăr, viaţa noastră de familie, anii petrecuţi împreună în armonie, căminul care, şi noi simţeam acest lucru, chiar dacă s-ar întâmpla ca situaţia să se schimbe vreodată, nu va mai însemna nicicând ceea ce fusese până atunci. Nu-şi va mai putea recăpăta vechea lumină.

 

În răstimpuri urmăream pe fereastră calvarul celor cărora le venise deja rândul. Triste convoaie îndoliate se succedau unul după altul. Bătrâni, tineri, copii cu boccele în spinare, adunaţi în grupuri, urmând carele de povară, se grăbeau spre ghetou. Mai scăpam câte o exclamaţie când recunoşteam pe câte cineva.

 

Seara i-am chemat la noi pe fraţii Katz, cei privilegiaţi din pricina invalidităţii tatălui lor, să vadă dacă ar putea păstra sau - eventual - folosi ceva din această casă a noastră de care mă simţeam acum total străină. Era o senzaţie stranie să umbli prin casă, să deschizi uşile şi sertarele dulapurilor, să cotrobăi printre lucrurile ce-ţi fuseseră cândva dragi. Cu câteva săptămâni în urmă nici nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva! M-ar fi deranjat cumplit de tare dacă un străin ar fi umblat prin lucrurile mele. Acum acest lucru mă lăsa cu totul rece. Îi priveam înstrăinată, distanţată, nu doar pe băieţi, dar şi pe mine însămi, şi întreaga scenă. Nu-mi era greu să mă despart de nici un obiect. Nu mai simţeam ca aparţinându-mi nimic în afara lucrurilor aflate în saci. Noaptea am ascultat din nou ştirile englezeşti. Adevărul este însă că nu mă mai interesau cu adevărat decât acele ştiri care ne puteau înrâuri soarta în mod nemijlocit.

 

În ziua următoare, vineri, am terminat ultimele pregătiri. Locuinţa era, aparent, din nou în ordine. Cât de aridă, cât de deprimantă devenise acum, numai noi o simţeam. Deoarece nu mai găseam nimic de făcut şedeam dezorientaţi, apatici, aşteptând să ni se împlinească soarta.

 

În sfârşit, după-amiaza a sosit comisia formată din trei membri: un civil, un funcţionar şi un jandarm. Ne-a pus pe gânduri acest lucru: trebuie să fie sute de comisii de acest fel, care acţionează acum în tot oraşul. Trei sute de oameni cândva onorabili, respectaţi pe vremuri de toată lumea, vizitează acum mii de familii pentru a le goni din căminele lor. N-am fi crezut niciodată că se vor găsi atâţia oameni care să se înhame la o asemenea muncă nemiloasă. N-aveam, însă, bineînţeles, vreme de cugetat. Comisia s-a pus imediat pe treabă. Şi-au vârât nasul în bagajele noastre. Au întrebat dacă toate lucrurile alese ne sunt cu adevărat necesare. Au inventariat valorile rămase în casă: covoare, sfeşnice…Au luat banii care ne mai rămăseseră şi, lucrul cel mai dureros, le-au scos mamei şi Magdei verighetele din deget. Sărmana Magda, deşi a încercat să se ţină tare, a izbucnit într-un plans disperat, spasmodic. Am coborât cu bagajele în stradă, laolaltă cu ceilalţi locuitori ai casei. Cu excepţia familiei Katz, care era scutită, şi a cârciumarului Balogh, toţi locatarii casei erau evrei, condamnaţi la internarea în ghetou.

 

Mi-a rămas în amintire imaginea clipei când am închis uşa în urma noastră. Cheia s-a răsucit în broască, dispărând apoi imediat în buzunarul unuia dintre cei care ne supravegheau. Simbolul căminului nostru în mâinile unui străin! O, va mai exista oare întoarcere? Am ieşit din casă şi, împreună cu tovarăşii noştri de suferinţă, ne-am urcat sacii în carul de povară. Trebuie să fi fost foarte adâncită în gândurile mele fiindcă n-am aflat decât mai târziu că mama şi Magda şi-au amintit brusc că este vineri seară şi ele nu-şi îndepliniseră încă obligaţiile ceremoniale. Au urcat din nou la etaj şi, în casă străină, la familia Katz, au aprins lumânările de vineri seara. Şi s-a mai ridicat o dată flacăra de lumânare, care-şi aruncase de atâtea ori lumina de aur peste minunata noastră viaţă de familie. Cât de des mi-a revenit în zilele mohorâte care au urmat această amintire! Am mai privit o dată în sus, spre ferestrele cu jaluzelele trase. Hotărâsem, ce-i drept, să fim tari, să nu ne dăm în spectacol, dar nu m-am putut stăpâni, simţeam că puterile mă părăsesc, şi lacrimile îmi inundă faţa.

 

Ne-am aliniat lângă carul de povară şi am pornit. Nu priveam decât drept înainte. N-aş putea spune dacă ne urmăreau priviri pline de milă sau chipuri satisfăcute. Sprijinindu-ne unii pe alţii, încercând să ne încurajăm din priviri, zdrobiţi şi stigmatizaţi, păşeam pe urmele celor dinaintea noastră. Această tristă formaţie înstelată, această armată recrutată din fiinţe stigmatizate îmi amintea de rândurile lui Ady Endre: "Duhul sfânt al lui Christ şi faţa de drac a lui Heine / joacă dinaintea noastră pe drum / Cad, cad vorbele rele, râsete, raze / Cei însemnaţi aleargă / Poartă stele mari în frunte / Rasă aleasă: departe în faţa lor / Munţi trişti de bitum / Iar ei merg, zdrenţăroşi, risipiţi, însemnaţi / Diavoli trişti, sfinţilor, / Eu vin cu voi...".

 

Niciodată n-am simţit cu atâta amărăciune prăbuşirea noastră. Atât de neajutorată, atât de lipsită de apărare nu mă simţisem încă niciodată, cu toate că deşteptul, puternicul meu tată şi mama mea cea grijulie şi protectoare păşeau alături de mine. Nu mai puteam conta pe protecţia lor. Eram împreună cu ei, şi totuşi profund însingurată. De acum încolo nici legea, nici dreptatea omenească nu ne vor mai apăra. Era primăvară, dar noi nu eram pe atunci conştienţi de acest lucru. Mă simţeam zvârlită deoparte, exclusă, despuiată. Îmi era frig.

 

La intersecţii ni se alăturau noi grupuri. Deveniţi o imensă gloată, am ajuns la ghetou. Abia la intrare am priceput faptul că în ghetou nu poţi decât să intri. Nu există drum de întoarcere. Când am intrat pe poartă am simţit că o lume cunoscută, dar inexistentă de acum încolo pentru mine, se delimitează de mine.

 

Am fost înconjuraţi de nişte oameni. Cunoscuţi şi necunoscuţi. Tot oameni zâmbitori, cu feţe încurajatoare. Erau ajutoare voluntare. La cererea noastră am fost repartizaţi în casa prietenei mele, Feldheim Sári, în strada Váradi Zsigmond 14, unde se află acum birourile Cooperativei “Lemnul”. În condiţiile vieţii de ghetou, conform indicaţiilor, într-o cameră trebuiau cazate 15-16 persoane. La familia Feldheim sosiseră deja, înaintea noastră, mai multe familii: rude, prieteni, cunoscuţi. Într-o casă mică, de trei camere pe hol, au fost băgate patruzeci şi două de personae. În curte, în câteva case încă şi mai mici, au fost înghesuiţi 150 de oameni. În primele ore am făcut cunoştinţă cu mulţumea aceea de oameni care mişunau prin camere. Eram total dezorientaţi. Trăgeam de timp, tot amânând treburile, dar până la urmă tot a venit vremea să ne retragem la odihnă. Fiecare centimetru a fost acoperit cu saltele de paie şi cu pleduri. Prima noapte n-am închis ochii.

 

A doua zi însă am cântărit mai bine noua noastră situaţie. Ne-am dat seama că nu putem supravieţui decât dacă ne vom organiza viaţa într-un mod lipsit de sentimentalism, ba chiar cât se poate de raţional. Iar în privinţa capacităţii de organizare, tanti Feldheim s-a dovedit a fi la înălţime. La propunerea ei, toată mobila a fost scoasă din locuinţă fie în pod, sub protecţia grinzilor, fie în curte, sub cerul liber al bunului Dumnezeu. Acolo au ajuns mobilele îngrijite cu atâta drag pe vremuri. În locuinţă nu mai erau decât locuri de culcare. Din rafturile dulapurilor am meşterit poliţe simple, pe care le-am fixat de pereţi. Lucrurile cele mai necesare le-am pus pe aceste rafturi sau le-am atârnat de cuiele bătute în pereţi. Într-una din camere locuiau femeile mai în vârstă, într-alta cele mai tinere, într-a treia mamele cu copii, iar în holul relative mic au rămas bărbaţii. Ei erau mai puţini, aproape toţi oameni vârstnici, deoarece tinerii fuseseră luaţi la muncă. În alte case mai multe familii locuiau într-o cameră. Noi am considerat că soluţia noastră este mai raţională.

 

Am adunat la un loc toate alimentele pe care le aveam şi le-am depozitat în singura cămară a casei. Am stabilit cui şi când îi vine rândul la gătit şi la făcut curăţenie. A trebuit să reglementăm şi folosirea sălii de baie. Şi deoarece trăiam atât de înghesuiţi, eram obligaţi să ţinem cont de ordinea stabilită. Şi în afara pereţilor casei se năştea o lume, stat în stat s-ar fi putut spune, sau oraş în oraş. Era şi greu de comparat cu vreo altă aşezare. În puţinele locuinţe din cele câteva străzi înguste fuseseră înghesuiţi, fără vreo pregătire specială, evreii. Din afară fiecare pas ne era supravegheat de jandarmi.

 

În interior comanda a fost preluată de un consiliu evreiesc format din cinci persoane. Era liniştitor faptul că organizarea interioară a ghetoului încăpuse pe mâinile preşedintelui comunităţii ortodoxe, Leitner Sándor. Vegheau asupra existenţei noastre de zi cu zi, se pregătiseră pentru soluţionarea problemelor de alimentaţie publică, de salubritate, de sănătate, pentru toate dificultăţile administrative c ear fi putut surveni. Ceilalţi membri ai consiliului erau Vajda István, rabinul comunităţii de rit neolog, dr. Lörinc Sándor - avocat, dr. Osváth René – medic şi Motzen Sámuel. Fiecare membru al consiliului urmărea un cerc destul de larg de probleme. Sub egida lor au luat naştere nişte subcomisii. S-au format organele administrative absolut necesare. În limitele acestei nenorociri în masă, consiliul a încercat să creeze, prin dispoziţii eficiente, o viaţă cât de cât omenească.

 

Cât de mare ne-a fost bucuria când, chiar din primele zile, tineri evrei ne-au bătut la uşă în chip de poştaşi, aducându-ne cărţi poştale de la cei din detaşamentele de muncă, de la fraţii şi soţii noştri ce se chinuiau prin câmpiile Ucrainei. Poştaşii proveneau din rândurile poliţiei evreieşti voluntare. Asigurarea ordinii interne, precum şi conducerea fondului locativ şi-o asumaseră în general cei întorşi din detaşamentele de muncă din Ucraina, oameni cu experienţă, care trecuseră prin multe încercări. Primii dintre aceştia au fost Gréda József, traducător de literatură, şi Halmi József, apoi dr. Izsák Mihály - jurist, dr. Biró József – fost ofiţer, Fodor Béla – detective şi Pásztor Jenö - ziarist. Înmânarea scrisorilor a fost însă curând interzisă. Jandarmeria oraşului a somat poşta să trimită scrisorile înapoi, pe front, cu inscripţia "Evreii internaţi în gheou nu pot fi destinatari."

 

Oficiul de locuinţe era ireproşabil organizat. Acolo nu se repartizau doar spaţiile de locuit, dar se ţinea şi evidenţa locatarilor, astfel încât se ştia cine şi unde poate fi găsit. Nu s-a împotmolit niciodată nimic! Din păcate! Şi scriu cu durere aceste cuvinte, deoarece mai târziu funcţionarii ghetoului au fost cei care au trebuit să-i găsească pe oamenii convocaţi la jandarmerie, şi nu o dată s-a întâmplat ca aceştia să fie fraţii lor, prietenii lor, sau pur şi simplu cunoştinţele lor apropiate. Dar ce altceva ar fi putut face?

 

Încă din primele zile s-a clarificat că sosiseră în ghetou mulţi oameni săraci, cu totul nepregătiţi. Ei au fost nevoiţi să recurgă, încă de la început, la serviciile cantinei comunităţii unde, în cea de-a opta zi a internării în gheou, mâncau deja 7000 de oameni. Şi pe măsură ce proviziile de alimente scădeau, numărul celor nevoiţi să recurgă la cantină creştea mereu. A trebuit extinsă vechea bucătărie iar apoi, curând, amenajată una nouă. Dar cum, cu ce resurse? Nevoia îi făcuse pe oameni inventive. În clădirea unei curăţătorii părăsite cazanele de vopsit şi de spălat au fost transformate în scopuri culinare. Deoarece rezervele de hrană erau în scădere, Consiliul Evreiesc s-a adresat oamenilor din ghetou. Am fost rugaţi să predăm toate rezervele de hrană care ar depăşi minimul necesar pentru două săptămâni. Cu inima strânsă, am răspuns acestui apel. Încă nu bănuiam pe atunci că noi nu vom mai apuca să devenim abonaţii cantinei.

 

Mulţi ajunseseră în ghetou grav bolnavi, iar în acele condiţii de viaţă vitrege numărul celor bolnavi a început să crească mereu, mai ales din momentul în care au intrat în funcţiune camerele de tortură ale jandarmeriei şi s-a pornit avalanşa de sinucideri. Despre această tristă realitate am aflat printre primii, deoarece spitalul central al ghetoului fusese amenajat la doi paşi de casa noastră, în templul neterminat al rabinului de Wisnicz. La ordinul jandarmeriei, comunitatea evreiască a trebuit să asigure priciurile, băncile. Acestea, precum şi lenjeria de pat, lenjeria de corp şi cuverturile necesare s-au realizat din chetă publică. Instrumentele medicale, bandajele, medicamentele au fost adunate din rezervele personale ale medicilor închişi în ghetou.

 

Spitalul aflându-se în imediata noastră apropiere, treceam adesea pe acolo, încercând să ajutăm după puterile noastre. Am constatat că în spital aglomeraţia era încă şi mai mare decât în restul ghetoului. La parter se găsea secţia de boli interne, şeful secţiei fiind doctoral nostrum de casă, dr. Molnár Vilmos, fostul director al spitalului evreiesc. La etaj funcţionau secţiile de chirurgie şi ginecologie, prima condusă de celebrul chirurg dr. Elias Ernö, iar cea din urmă de un alt medic celebru, dr. Kupfer Miksa, autorul cărţilor Herodes, Rugul şi a numeroase alte romane istorice. Pseudonimul de scriitor al lui Kupfer Miksa era Raffy Ádám, el fiind tatăl celor doi scriitori şi traducători Réz Ádám şi Réz Pál.

 

La spital am aflat că fuseseră internaţi în ghetou şi bolnavii de la psihiatrie, şi cei de la secţiile de neurologie şi de boli contagioase. Pentru aceştia a fost reamenajată clădirea Gimnaziului ortodox pentru băieţi. Secţia de boli contagioase era condusă de medical şef al spitalului, dr. Dénes Ignác. Din lipsă de spaţiu, numai bolnavii cei mai gravi erau internaţi în spital. S-au dat dispoziţii privind îngrijirea bolnavilor ţintuiţi la pat în casele lor şi a celor care duceau boala pe picioare. Câţiva medici de excepţie – evrei trecuţi prin experienţa ucraineană – dr. Deutsch Elemér, dr. Popper Endre, dr. Bálint Sándor, dr. Németi Sándor – pe lângă munca depusă la spital, îi vizitau pe bolnavi şi la domiciliu.

 

Păstrarea igienei era poate lucrul cel mai important în acele condiţii de suprapopulaţie în care trăiam. Am înţeles acest lucru încă de la început, judecând după situaţia propriei noastre locuinţe. Camera de baie, gândită pentru o singură familie, era acum folosită de 40-50 de oameni. Asta acolo unde exista o baie! Căci zona ghetoului fusese până atunci considerată cel mai sărac cartier evreiesc. Aici se mai întâmpla încă adesea ca oamenii să se spele şi să-şi spele rufele în lavoare sau în covată, iar toaletele se aflau, de obicei, în fundul curţii. Spaţiul ghetoului era îngust şi extrem de limitat. La noi - şi bănuiesc că la fel se întâmpla în toate casele cu refugiaţi - se hotărâse exact, pe minute, cât timp poate petrece fiecare în aceste încăperi, cu atât mai mult cu cât apa abia picura din pricina presiunii slabe. Instalatorii aveau veşnic de lucru cu ţevile înfundate. La iniţiativa Consiliului, s-au săpat latrine, adică closete deschise. În fundul curţilor au apărut barăci înconjurate cu pereţi subţiri, de lemn. Acolo unde era penurie de material lemons - şi, într-adevăr, lipsa aceasta se făcea simţită deoarece zidul ce înconjura ghetoul fusese făcut din gardurile ce despărţiseră cândva curţile – acolo se foloseau pur şi simplu perdele făcute din cuverturi sau cearşafuri. Şi, în câteva zile, un miros greu plutea deasupra ghetoului. Decădeam tot mai mult, cedam mereu câte puţin şi exigenţele noastre deveneau din ce în ce mai reduse. Şi continuam să sperăm că, într-un fel sau altul, o să rezistăm noi cumva la cele câteva luni de război care mai rămăseseră. Nu ne-am dat seama nici măcar atunci, din păcate, că ghetoul, asemeni stelei galbene şi celorlalte dispoziţii, nu era decât o verigă a lanţului ce ducea la scopul final, adică la anihilarea totală, că tot ce se petrecea se integra perfect într-un plan gata experimentat şi bine studiat din punct de vedere psihologic.

 

Legătura cu oraşul din afara zidurilor ghetoului n-a fost ruptă chiar din primele zile. Dulgherii mai lucrau încă la gardul înalt de doi metri, nu fusese încă terminată mutarea din ghetou a familiilor creştine care aveau locuinţa pe teritoriul acestuia,  mai intrau încă meşterii însărcinaţi cu lucrările de întreţinere a ghetoului. În strada Vámház (Sucevei), pe teritoriul ghetoului, funcţiona o mică întreprindere de produse chimice, NORMA, proprietatea inginerului evreu Radó István, invalid de război. Deşi nu i se oferise un alt spaţiu în afara ghetoului, în oraş, el a fost obligat să-şi mute întreprinderea. Deoarece el era invalid, fiica lui de douăzeci de ani, Márta, a luat asupra sa această corvoadă. În măsura în care a putut, ea a tras de timp, amânând mereu mutarea, căci atâta vreme cât avea permis de intrare, putea totuşi, chiar dacă sub supravegherea jandarmilor, să intre zilnic în ghetou şi să păstreze, măcar prin intermediari, relaţia cu bunica ei, Mandel Edéne. Nu o putea vizita însă personal, deoarece nu avea voie să circule prin ghetou decât pe un traseu dinainte stabilit şi sub supraveghere.

 

Mai exista şi o altă formă de comunicare între ghetou şi oraş: zilnic se cerea un număr de oameni care erau folosiţi ca mână de lucru pentru muncile din spitale, pentru strângerea molozului din oraş, pentru întreţinerea cimitirului sau ca ajutoare la brutăria oraşului. În acele condiţii, asemenea ocazii ar fi putut părea avantajoase, însă din pricina comportamentului dur al patronilor care dădeau de lucru şi al organelor de supraveghere, toţi căutau, pe cât posibil, să le evite.

 

În acele zile, când se mai putea pătrunde încă din afară, şi tatăl meu a fost căutat de o veche cunoştinţă de la ţară, al cărei nume, din păcate, nu mi-l amintesc. Omul se oferise să ne scoată din ghetou pe sora me Erzsi şi pe mine. În cele două zile consecutive când urma să lucreze în ghetou, muncitorul ar fi putut lua cu el permisul personal al fiicei sale, care avea aceeaşi vârstă cu noi şi seara, la plecare, ne-ar fi putut duce pe rând cu el, spunând că e vorba de fiica lui. Iar după ce vom fi fost amândouă afară, plănuia să ne ducă la punctul de graniţă din apropierea băilor Felix, unde ne-ar fi putut asigura trecerea în România.

 

Cu câteva săptămâni în urmă, când părea că doar fetele sunt ameninţate, atunci poate că am fi acceptat această formidabilă posibilitate de evadare. Dar acum, când condiţiile din ghetou se înrăutăţeau pe zi ce trecea, când nu doar ziua de mâine, dar fiecare ceas şi fiecare minut aducea surprize din ce în ce mai cumplite, acum nu ne puteam părăsi familiile. Fratele nostru Duci se afla undeva în regiunea frontului, în Ucraina. Simţeam că se apropie clipa când numai noi, cei tineri, am putea însemna un sprijin pentru familie. Nu-i puteam părăsi pe ai noştri! Cum să evadăm numai noi două? Dacă ar fi apărut o şansă de eliberare pentru întreaga familie ne-am fi gândit cu siguranţă la această propunere. Dar aşa – nici nu putea fi vorba. Sărmanul meu tată a încercat cu ochii în lacrimi să ne convingă să plecăm. Zile întregi ne-am tot tocmit. Mai târziu, când rămăsesem singură cu Erzsi şi ne chinuiam pe culcuşul din lagărele de concentrare, m-am gândit adesea că, dacă am fi luat atunci o altă hotărâre, am fi putut fi libere. Dar nu regretam decizia aceea. Nici uneia dintre noi nu ne-a părut rău că am fost până în ultima clipă alături de părinţii noştri. Chiar dacă aş fi ştiut – lucru pe care atunci nici n-aveam cum să-l bănuiesc – că şederea noastră împreună nu va mai dura decât câteva zile, nici atunci nu i-aş fi lăsat singuri. Nu, nu i-aş fi părăsit.

 

În ghetou am locuit în aceeaşi casă cu Wilkesz Ági şi cu părinţii ei. Spre surpriza noastră, într-o bună zi şi-a făcut apariţia verişoara ei de la Budapesta, cu părul vopsit în blond auriu şi cu hârtii false, de ariană. Adusese documente false pentru. Ági şi voia să o convingă să plece cu ea la Budapesta, unde îi găsise deja o ascunzătoare. Ági a reacţionat la fel ca noi la această ofertă de evadare: nu a vrut să-şi părăsească părinţii. Văzând că încercările îi sunt zadarnice, verişoara cea bine intenţionată a părăsit rapid ghetoul. S-a dus la gară să ia trenul de Budapesta. Am fost împreună cu Ági în multe lagăre, până când o selecţie i-a curmat viaţa. Abia atunci mi-a părut cu adevărat rău că nu increase să se salveze. La mai multe luni după eliberare, m-am întâlnit într-o tabără de concentrare a foştilor deportaţi cu verişoara lui Ági, al cărei păr care abia îi răsărea atunci era negru ca pana corbului. Am aflat mai târziu despre cele ce i se întâmplaseră, fapte la care mă voi mai întoarce.

 

Pe 9 mai, - ziua în care s-a terminat internarea în ghetou – au fost convocaţi 2500 de oameni. O parte dintre ei au fost lăsaţi să plece, în timp ce celorlalţi li s-a ordonat să se pregătească din toate punctele de vedere, inclusiv cu unelte de lucru, să plece a doua zi la muncă. Uneltele, precum şi celelalte lucruri necesare pentru drum au fost asigurate, şi de această dată, de populaţia ghetoului. În primele clipe am fost cu toţii îngroziţi de această veste. Apoi însă am stat şi ne-am gândit că s-ar putea ca înrolarea în detaşamentele de muncă să însemne, de fapt, o soartă mai bună. Oamenii n-au mai apucat însă să plece. Pe neaşteptate, conducerea ghetoului a fost preluată de comandamentul regimentului de jandarmi din Oradea. Funcţia de comandant al ghetoului i-a revenit, la început, căpitanului de jandarmi Garay István, iar apoi locotenent-colonelului Péterffy Jenö.

 

Deşi nici până atunci nu s-ar fi putut spune că viaţa de ghetou era monotonă – căci fiecare zi îşi avea trista ei veste senzaţională -, începând cu ziua aceea deciziile ce loveau în această populaţie robită s-au succedat cu o repeziciune incredibilă. Imediat, încă din primul ceas al instalării noii conduceri, comitetul celor cinci a fost somat să golească şi să predea Jandarmeriei toate birourile ghetoului şi ale Confreriei Sacre (Chevra Kadisha), precum şi clădirile celor două sinagogi, curţile şi dependinţele ce ţineau de acestea, cantina populară şi clădirile spitalelor de boli contagioase şi de boli nervoase. S-a mai ordonat, tot atunci, ca locuitorii ghetoului să izoleze aceste clădiri imediat, prin înălţarea unor garduri de scânduri. Au început lucrările. Între timp, jandarmeria şi-a schimbat planurile. Au evacuat şi au pus stăpânire pe birourile fabricii de bere Dreher-Hagenmacher. Cu ocazia acestei mutări făcute în grabă şi zăpăceală s-a distrus o bună parte din documentele comunităţii evreieşti.

 

Nu trecuseră nici trei ore de la schimbarea autorităţilor, că au şi început surprizele. A fost făcut public noul regulament intern al ghetoului. Într-o singură oră de la declararea stării de urgenţă, anunţurile trebuiau lipite pe întreg teritoriul ghetoului, pe porţile tuturor caselor, iar în cazul caselor cu etaj, la parter şi la fiecare etaj în parte, în locuri vizibile. Fusese deja destul de umilitoare steaua galbenă, obligaţia de a purta eticheta de evreu. Nemiloasă a fost apoi izgonirea noastră din propriile cămine, privarea de orice drepturi. Acum, noile dispoziţii însemnau călcarea în picioare a ultimelor rămăşite de demnitate omenească. Într-un mod aproape miraculos (regimul fascist a căutat, în momentul căderii sale, să distrugă, alături de alte documente acuzatoare, şi exemplarele acestui ordin), unul dintre prietenii fratelui meu, Kenyeres Zsiga, a găsit şi a păstrat, iar mai târziu i-a dat soţului meu un exemplar din acest ordin. Aceste dispoziţii samavolnice şi umilitoare nu hotărau doar ceasurile de somn şi pe cele de veghe, sau orarul meselor, dar pretindeau şi o totală izolare în faţa lumii din afară şi, ca o încununare, ca ghetoul să fie mort şi mut! Mai era prevăzut în acest ordin că tentativa de evadare se va pedepsi cu execuţia prin împuşcare, iar alte contravenţii – prin internarea în lagăre de detenţie.

 

Am şi acum în faţa ochilor, pe peretele bibliotecii noastre, înrămat, REGULAMENTUL GHETOULUI. Din când în când îl recitesc şi de fiecare dată mă întreb, fără a putea pricepe: ce rost mai avea să umileşti acest popor închis după gratii, lipsit de orice drepturi? De ce trebuia precizat că ÎN INTERIORUL LOCUINŢEI – CARE NU POATE FI PĂRĂSITĂ – FIECARE LOCATAR TREBUIE SĂ STEA DOAR ÎN CAMERA ÎN CARE A FOST REPARTIZAT şi că nu o poate părăsi decât în scopul satisfacerii nevoilor fireşti? Că dimineaţa, exact la ora şase, trebuie să aibă loc scularea, la şapte – micul dejun, la doisprezece – masa de prânz, seara la şase - cina, şi la opt – stingerea. La ce folosea ordinul ca nimeni să nu iasă fără permis în stradă iar seara, după ora opt, nici în curtea casei? Ce minţi bolnave au pretins ca seara după ora opt ghetoul să fie mut şi mort?

 

Căci, într-adevăr, seara, după opt, o tăcere de mormânt punea stăpânire pe ghetou. Tăcere şi întuneric! Lumina electrică era întreruptă, ferestrele care dădeau în stradă fuseseră bătute în scânduri. Unde n-a ajuns lemnul au fost văruite. Era interzis să deschizi fereastra. Câteodată urcam în pod şi pândeam oraşul prin gurile de aerisire. Din zgomotele care se strecurau în casă – ca din bătăile pulsului – încercam să măsurăm ritmul de viaţă al oraşului. Mie mi se părea că în lipsa noastră acest puls era mai slab. Dar poate că mă înşelam şi că îmi plăcea doar să cred că cineva simte absenţa noastră.

 

Ghetoul a fost împărţit în cartiere, subdivizate la rândul lor în corpuri de case. Dintre locatarii clădirilor trebuiau aleşi comandanţii de imobil. Respectarea regulamentului stării de urgenţă trebuia supravegheată de aceşti comandanţi şi de adjuncţii lor. Acolo unde locuiam noi, eu am fost numită comandanta imobilului, iar Sári – adjuncta mea. Soluţionarea acestui gen de probleme şi-o asumau, de obicei, bărbaţii. Deoarece însă la noi fusese ales tatăl meu, am preferat să le preiau eu, pentru a-l scuti pe el de grosolănia jandarmilor.

 

Comandanţii imobilelor purtau banderole galbene (din nou culoarea galbenă!) cu iniţialele roşii ale cuvintelor Comandant de Imobil (Ház Parancsnok) însoţite de numărul corpului de case. Am primit legitimaţii nominale, dar nici noi nu puteam ieşi în stradă decât pe baza unui motiv concret. De două ori pe zi – dimineaţa şi seara – aveam obligaţia de a da raportul la Comandamentul Jandarmeriei, unde ne erau anunţate noile ordine, pe care trebuia să le aplicăm fără crâcnire. Astfel, într-una din zile ni s-a pretins ca până a doua zi toate femeile să-şi tundă părul. S-a stabilit până şi faptul că părul nu poate depăşi lobul urechii. Ştiam că mă voi lovi de proteste şi de aceea, înainte de a transmite ordinal, m-am tuns eu însămi – oricât de mult m-a durut să mă despart de buclele mele blonde – conform dispoziţiilor. Noi hotăram de asemenea şi componenţa, şi orarul grupurilor ce plecau să muncească în oraş. Cred că aceasta era obligaţia noastră cea mai dificilă. În casă locuiau două sute de oameni. Trebuia să avem grijă să împărţim munca proporţional şi drept pentru ca nimeni să nu creadă că există persoane privilegiate. Cele mai multe neplăceri le-am avut cu aceia care, din pricina poziţiei lor sociale din trecut, se aşteptau să îi tratăm în mod excepţional, să nu-i repartizăm la aceste munci!.

 

Pe străzile ghetoului nu se putea ieşi decât în grup, după un plan dinainte stabilit, fixat în scris şi, obligatoriu, în prezenţa mea sau a lui Sári. Trebuia să mergem zilnic la cantină după pâine, bolnavii trebuiau conduşi până la doctor sau la tratament. La fel mergeam şi la baia publică, deoarece exista şi aşa ceva! Norocul a făcut ca baia rituală să se afle pe teritoriul ghetoului şi aceasta era folosită, de fapt, ca baie publică.

 

Tatăl meu se comporta într-un mod admirabil. El, care era un om atât de pretenţios, atât de pedant în privinţa deprinderilor sale, ştia acum să renunţe la tot. Cunoscuţii noştri, care îl iubeau şi îl respectau – în primul rând familia gadzei noastre – ne-au susţinut în tentativele noastre de a-i crea iluzia unei existenţe ordonate. Bineînţeles că acest lucru nu putea reuşi întru totul. Iar tata a refuzat orice privilegiu. Părea să fie mulţumit de tot. Adesea îl găseam însă în fundul curţii, prăbuşit în sine. Totuşi, de câte ori era iscodit, dădea răspunsuri pline de încredere şi, chiar dacă simţea altfel, încerca să sădească în oameni speranţa.

 

Gazda noastră, văduva Feldheim Manó – tanti Aranka – era o femeie absolut formidabilă. Când am intrat pe poarta ghetoului, noi am renunţat la viaţa noastră dinainte, la căminul în care, o ştiam, nu exista drum de întoarcere. Tanti Aranka rămăsese, în schimb, în propria ei locuinţă şi totuşi nu o mai considera ca fiind a ei. Nu avea altă preocupare decât aceea de a-I asigura, în măsura posibilităţilor, micii comunităţi un trai relativ confortabil. Ea a avut iniţiativa de a scoate mobilele ce-I aparţineau în curte, iar pianul şi covoarele – în pod. Îndeplinea cu naturaleţe, fără a se plânge şi fără un cuvânt de reproş, gesturile unei ospitalităţi care îi fusese, de fapt, impusă.

 

Comandamentul jandarmeriei fusese instalat în clădirile cu birouri ale fabricii de bere Dreher-Hagenmacher, eveniment care a însemnat începutul unei noi perioade în viaţa ghetoului. Maşinăria diabolică nu s-a mulţumit cu ceea ce le smulsese oamenilor la evacuare şi cu toate acele lucruri care rămăseseră în locuinţele aflate sub cheie. Au vrut să ia şi ceea ce familiile evreieşti lăsaseră în păstrare la prieteni. Pentru atingerea acestui scop nimic nu le putea sta în cale. În scurt timp, clădirea administrativă a fabricii de bere "Dreher" începu să fie numită de locuitorii ghetoului pur şi simplu "Dreher" sau monetărie, adică locul "baterii" monedelor. Numele se potrivea perfect cu ororile petrecute acolo. Aceasta deveni noua sperietoare! Zilnic erau convocaţi acolo 100-200 de oameni pentru a li se stoarce numele prietenilor cărora le încredinţaseră, eventual, valori sau pur şi simplu obiecte cu valoare sentimentală. Au fost arestaţi toţi membrii Consiliului Evreiesc! Pe Leitner Sándor, preşedintele comunităţii evreieşti ortodoxe, l-au torturat timp de 13 zile. Au încercat să-l silească – fără rezultat – să dea lista evreilor mai înstăriţi. Nu i-au menajat nici pe bătrânii lui părinţi, nici pe cumnatul lui. L-au luat şi l-au torturat pe dr. Munk, dentist, în vârstă de 84 de ani, pe dr. Grosz Samu, de 76 de ani, pe dr. Fisch, de 73 de ani. N-au fost scutite nici femeile. Zile în şir au chinuit-o pe soţia ziaristului BárdosLaszló, pe Steiner Puti, originară din Şimleul Silvaniei şi pe soţia rabinului şef de rit neolog, dr. Vajda István.

 

Ironia sorţii a făcut ca detectarea domiciliilor celor convocaţi să cadă în grija oamenilor instruiţi drept "detectivi". Tot ei aveau datoria să-i conducă pe nenorociţi la jandarmeria ghetoului. Şi cei citaţi se prezentau la prima chemare. Nimănui nu i-a trecut prin cap să evadeze sau să se ascundă. De altfel nici n-aveau unde. Dar şi să se fi ivit vreo ocazie, vreun loc potrivit, cine ar fi acceptat să se salveze ştiind că întreaga sa familie riscă să ajungă, din pricina lui, pe mâna inchiziţiei.

 

Radó Márta, care mai venea încă şi la acea dată în ghetou, făcuse rost, cu ajutorul unor prieteni, de nişte haine de ţară româneşti. Plănuia să o scoată pe bunica sa, pet anti Mandel, astfel deghizată, din ghetou, iar apoi s-o treacă peste graniţa românească. Dar această femeie de 61 de ani, plină de viaţă, tânără încă, nu s-a folosit de acest prilej. Se temea că dacă va fi căutată şi nu o vor găsi se vor răzbuna pe ginerele ei, care intra în categoria celor privilegiaţi, şi pe familia acestuia. Că li s-ar putea retrage statutul de excepţie. Şi, în primul rând, se temea pentru nepoţica ei, Mandel Anna, pe care inginerul Radó o adoptase antedatat pentru a o salva.

 

Din casa în care stăteam noi a fost luat, chiar într-una din primele zile, tatăl prietenei mele Hédi, industriaşul textile Silbermann József. A ajuns acasă după mai multe zile, pe targă, zdrobit în bătaie. Era distrus fizic şi sufleteşte. Nu l-am mai auzit niciodată rostind vreun cuvânt. Despre ce se petrecea între zidurile "Dreherului" am aflat de la cunoscuţii noştri care fuseseră torturaţi acolo. Jandarmi şcoliţi la cursul de anchetare al poliţiei politice germane lucrau în forţă, cu toată dăruirea, combinând torturile medievale cu tehnicile moderne. Metodele lor de interogatoriu depăşeau orice limită a închipuirii. Dezbrăcând victimele până la piele, le băteau cu curele de pantaloni, cu biciul, cu vergi de fier, cu beţe de stuf, cu bâte de cauciuc, până când acestea îşi pierdeau cunoştinţa. Strângeau sânii femeilor cu uşa, le dădeau cu capul de perete ţinându-le de păr. Cuprindeau încheieturile acestor nenorociţi cu un lanţ, iar apoi strângeau lanţul ochi cu ochi, până când osul se spărgea. Îi atârnau de bare de fier, cu mâinile legate de picioare şi, în acelaşi timp, îi loveau peste tălpi şi la nimereală. Chinurilor fizice li se adăugau cele sufleteşti. În unele cazuri îi aduceau pe copiii mici ai victimei şi începeau să-i chinuie sub ochii părinţilor. Pe lângă bătăile nemiloase se foloseau şi metode mai subtile. Îmbrăcau capul victimei într-o reţea de sârme şi lăsau să treacă prin aceasta curentul electric. Fixau electrozi pe părţile cele mai sensibile ale corpului – pe gură, pe ureche, în nări, pe sfârcuri, pe organele genitale – iar apoi îi ţineau vreme de 40-50 de minute sub tensiune. Le făceau spălături intestinale sau, din contră, pompau cantităţi imense de lichid în stomacurile celor torturaţi, înteţindu-le astfel suferinţele până la limita insuportabilului. Oamenii astfel chinuiţi ar fi renunţat deja cu plăcere la bunurile lor, însă refuzau să vorbească, adesea, chiar şi pe jumătate leşinaţi fiind, pentru a nu-şi trăda binefăcătorii. Unii rezistau, alţii cedau. Torturile care nu dădeau rezultate îi descurajau pe interogatori, cele care se încununau cu success le dădeau curaj. Au început să-şi lărgească raza de acţiune. Oamenii erau duşi cu sutele în camerele de tortură. La "Dreher" răsuna fără încetare muzica pentru a acoperi ţipetele de durere.

 

Frica şi panica puseseră stăpânire pe locuitorii ghetoului. Cufundaţi în sine, fără a mai avea vreo speranţă, oamenii şedeau tresărind la orice foşnet care putea provoca bănuiala. Nimeni nu putea şti când îi va veni rândul. De teama torturilor, mulţi evadau în moarte.

 

Între timp, în oraş – prin anunţuri lipite de pereţi, prin afişe, în ziare, în completările filmelor care rulau la cinematograf – fusese anunţată o amnistie de 48 de ore pentru cei care aveau ascunse bunuri ale evreilor. Îngroziţi, oamenii se prezentau cu sutele pentru a se debarasa de obligaţiile pe care şi le luaseră. Iar noi, închişi între zidurile ghetoului, aşteptam tremurând convocările. Unii lăsaseră obiecte de valoare la mai multe familii şi, când au fost convocaţi, nu ştiau pe care să le declare pentru a nu le face rău celor care continuau să păstreze secretul.

 

La "Dreher" erau torturaţi zilnic sute de evrei. Ajunşi pe mâna inchizitorilor, scoşi din minţi de durere, mulţi au rostit nişte nume. Lucrurile se complicau, convocările se repetau în valuri, cu o anvergură din ce în ce mai mare. Iar o dată s-a întâmplat chiar ca unul dintre cei chinuiţi să-şi recapete comoara ascunsă: la convocare tatăl găsi în birou, surprins, leagănul fiului său, iar înăuntru – copilul care fusese lăsat în grija unor buni prieteni.

 

Trăiam într-o teroare cumplită. La "Dreher" au ajuns, la început, oamenii cunoscuţi ca fiind bogaţi, apoi au urmat cei care fuseseră denunţaţi, apoi cei al căror nume a fost pronunţat întâmplător în timpul discuţiilor. Într-o linişte relativă nu putea trăi decât acea pătură a evreimii care nu avea nimic. Curând însă şi această tihnă a luat sfârşit. Deoarece pâinea se împărţea la cantina populară, fiecare casă trimitea câte doi oameni după porţiile măsurate pe cap de locuitor. În fiecare zi se stătea cu orele la cozi nesfârşite încă înainte de a începe împărţirea pâinii. Iar cantina se afla chiar vizavi de "Dreher". Astfel, unuia dintre interogatori i-a trecut prin minte să-i interogheze şi pe cei de la coadă. Vreo cincizeci de oameni au fost ridicaţi şi duşi în camerele de tortură. Apoi au fost alese şi noi grupuri. Locuitorii ghetoului trăiau cu groaza în suflet.

 

În aceste zile pline de durere şi de teamă a ajuns până la noi vestea că ghetoul va fi desfiinţat, mai exact că locuitorii ghetoului vor fi trimişi în lagăre. Atunci noi n-am priceput ce putea însemna acest lucru. În marele nostru chin noi n-am conştientizat decât faptul că vom fi duşi departe de camerele de tortură care ne provocau coşmaruri. Speram că pericolul ce ne ameninţa nemijlocit va fi astfel înlăturat.

 

Locuitorii ghetoului au încercat să capete informaţii în legătură cu soarta ce ne aştepta. Dar nimeni nu ştia nimic sigur. Şi din nou începu derularea planului elaborate cu viclenie pentru a ne deruta, plan pe care noi, atunci, nu l-am înţeles. Cu ocazia unei convorbiri telefonice anchetatorilor de la "Dreher" "le-au scăpat" de faţă cu oameni torturaţi acolo, pasămite din greşeală, câteva cuvinte. De fapt întreaga convorbire fusese special înscenată. Fără a bănui acest lucru cei convocaţi, completându-se unul pe celălalt, au transmis mai departe, plini de bucurie, vestea cuprinsă în frazele "surprinse din întâmplare". Pentru a evita panica, jandarmeria a vrut să ne facă să credem că vom fi duşi cu toţii, împreună, într-un loc de pe malul celălalt al Dunării, într-un oraş-ghetou centralizat. Şi noi am început din nou să fim încrezători. Să vedeţi că acolo - încercam să ne liniştim unii pe alţii - condiţiile vor fi altele. Vor fi asigurate locuri de muncă. Şi ne întrebam în ce domenii profesionale am putea fi folosiţi. În fabrici, sau în mici ateliere, sau la munci agricole? Îmi lăsasem diploma de bacalaureat în păstrare la familia Katz, în schimb atestatul de la atelierul de croitorie îl luasem cu mine. Speram ca acum să pot trage un folos din priceperea cu care coseam.

 

La doar trei săptămâni de la internarea noastră în ghetou ne-am trezit, într-o dimineaţă, cu următoarea veste cumplită: una dintre străzile ghetoului fusese închisă, apoi evacuată. Nu li s-a lăsat oamenilor decât o jumătate de oră în total pentru a se pregăti de plecare. Evreul din ghetou putea lua cu sine un rucsac şi o traistă pentru pâine.. În ziua aceea, din strada Rimler Károly au fost ridicaţi 300 de evrei. Mai târziu am aflat că acest grup n-a fost decât o completare a celui din provincie, evacuat şi transportat mai demult.

 

Conducerea Consiliului Evreiesc s-a adresat comandamentului ghetoului pentru a primi lămuriri. Răspunsul a fost, şi de această dată, unul evaziv, care nu putea decât să inducă în eroare. Comandantul Bodolay i-a informat pe cei din conducere că oamenii luaţi urmează să rămână în ţară - nu putea spune cu exactitate unde anume - şi presupunea că au fost duşi, probabil, la munci agricole.

 

În ziua următoare deportarea a continuat. Unde? Cum? Când? Până când? Împreună, sau fiecare separat? Spectrul deportării a paralizat toate minţile. Pe 3 mai se dăduse ordinul de organizare a ghetoului şi după doar câteva săptămâni, pe 25 mai, a şi început desfiinţarea lui. Prin câte nu trecusem în acest scurt răstimp, câte nu ni se întâmplaseră? Acum începusem deja să bănuim că toate cele petrecute până atunci nu serviseră decât drept pregătire a acestui act final inevitabil.

 

O agitaţie febrilă a pus stăpânire pe ghetou. Erau emise tot mai multe dispoziţii. Teritoriul ghetoului a fost împărţit în mai multe subunităţi. Evacuarea a fost organizată ritmic, pe sectoare. 2500-3000 de oameni părăseau zilnic ghetoul. Nouă urma să ne vină rândul în penultima zi.

 

A început numărătoarea inversă. Pentru evitarea panicii s-a interzis definitive să se mai iasă pe străzi. Doar comandanţii imobilelor puteau părăsi casa, dar şi aceştia numai la anumite ore şi doar pe anumite străzi. Peste curţile, grădinile caselor – gardurile despărţitoare fuseseră încă de la început folosite pentru lemnul lor – am reuşit să-mi descopăr rudele, cunoştinţele, şi să păstrez legătura cu ele. Astfel am aflat că fuseseră deja evacuate strada Avram Iancu şi strada Sucevei şi că urmau strada Capucinilor şi strada Cuza Vodă. Străzile evacuate erau îngrădite, dar jandarmeria le ţinea în continuare sub supraveghere pentru ca nimeni să nu poată călca acolo.

 

Odată, vrând să vizitez familia verişoarei mele Szmuk Manci, căreia îi venea rândul mai curând, m-am rătăcit pe o asemenea stradă evacuată. Era o privelişte zguduitoare. În strada neînsufleţită domnea o linişte de moarte. Porţile şi uşile caselor părăsite în grabă rămăseseră larg deschise şi te invitau să priveşti înăuntrul locuinţelor răscolite. În praful străzii mai puteai vedea urmele de picioare ale celor care fuseseră, nu demult, ridicaţi de acolo. Ici-colo zăceau rucsacuri, boccele, zdrenţe legate într-un batic, stând mărturie faptului că oamenii fuseseră hăituiţi, mânaţi în grabă, fără a fi lăsaţi să-şi ridice poverile scăpate din întâmplare sau fiindcă se dovediseră prea grele. Jucăriile, păpuşile călcate în picioare, ursuleţii păstraţi cândva cu grijă, toate acestea risipite în praful străzii îmi evocau imaginea unor copii speriaţi, cu ochii în lacrimi. În strada moartă, mută, m-a cuprins un sentiment straniu, de parcă aş fi umblat printer morminte deschise. Rămăsesem ţintuită locului. Această viziune de coşmar n-a durat decât câteva clipe. Fluieratul ameninţător al unui jandarm m-a readus la realitate. M-am întors cu paşi repezi în zona locuită. Priveliştea pe care tocmai o surprinsesem mi-a arătat care va fi, peste câteva zile, soarta noastră.

 

După internarea în ghetou a evreilor, populaţia de şaizeci de mii de locuitori a Oradei a rămas doar cu opt medici creştini. Din pricina acestei lipse de doctori, pentru asigurarea îngrijirii medicale a populaţiei creştine, şase medici evrei fuseseră lăsaţi, împreună cu familiile lor, afară, în oraş. În zilele deportărilor au fost aduşi şi ei, pe neaşteptate, în ghetou. Astfel a ajuns în locuinţa noastră dr. Mózes Kornelia, medicul specialist al sanatoriului de boli pulmonare, verişoara prietenei mele Sári. Tot atunci s-a mutat în ghetou şi orelistul dr. Ertzmann Lajos, împreună cu soţia sa şi frumoasele sale fiice gemene, şi specialistul în boli interne, dr. Sebestyén Artur, dr. Bock Alfréd, oftalmolog, dr. Barna László, dermatolog, dr. Aufricht Ede, pediatru. Observând-o pe Kornelia mi-am dat seama care a fost reacţia acestor oameni, aflaţi până atunci într-o situaţie privilegiată, la această întorsătură neaşteptată a sorţii. Noi ne obişnuisem treptat să mergem din rău în mai rău, în timp ce ei au fost cu adevărat zdrobiţi, deoarece fuseseră surprinşi nepregătiţi de lovitura neaşteptată. Doar acest fenomen poate explica gestul doctorului Ertzmann, om puternic, de altfel, şi plin de viaţă, care le-a administrat, încă în vagon, soţiei şi fiicelor sale, iar apoi şi lui însuşi, o injecţie ucigătoare.

 

Tot dr. Mózes Kornélia ne-a adus veşti despre oraşul curăţat de evrei. Cele 16 familii evreieşti, care aveau un statut excepţional datorită unor invalidităţi de război avansate sau a unor merite de război deosebite, trăiau în oraş izolate, într-un ghetou benevol, creat de ele însele în propriile case. Deşi erau scutiţi de purtarea stelei galbene, nu ieşeau din case de teama insultelor. Cei din căsătorii mixte au încercat, cu ajutorul avocaţilor, să-i salveze pe acei membri ai familiei la care se referea, conform legii, statutul de excepţie, cazuri de care comandanţii ghetoului nu ţineau seama. Singurele situaţii în care s-a cedat au fost cele în care, în pofida faptului că erau creştini, soţia sau soţul doreau să-şi urmeze soţii şi copiii evrei. Astfel au fost luate familiile doctorilor Fehér Endre şi Friedmann Béla. Unii s-au sinucis, depăşiţi de aceste împrejurări cumplite, precum sărmana Kemény Margit, soţia dr. Costa Romulus.

 

Prin încercări cumplite au trecut însă şi cei care aveau ei înşişi statut de excepţie. Inginerul Radó a fost denunţat pe un temei fals de către vecinul său, iar cei din familia Katz au fost convocaţi, cu documente cu tot, la un supracontrol în ghetou, certificatele lor de scutire au fost rupte, au fost scoşi în grădina Rhédey unde oamenii erau încărcaţi în vagoane şi au fost înghesuiţi într-un vagon care tocmai pornea. Inginerul chemist Stern Miklós avea statut de excepţie datorită unor merite de război deosebite. A vrut, în ultima clipă, să le dea nişte medicamente rudelor sale care se aflau deja în vagon. În acel moment, uşa vagonului, ce fusese deja închisă, s-a deschis, Stern Miklós a fost împins înăuntru şi deportat. Astfel a pierit şi el, laolaltă cu fratele său şi cu familia acestuia.

 

Locuitorii ghetoului se pregăteau de drum. Dar nu toţi erau în stare să îndure tensiunea. Unii au hotărât că atâta le-a fost de-ajuns! Că mai mult de atât nu se poate îndura şi, într-o clipă de disperare, au luat otravă. Cele mai frecvente cazuri de sinucidere erau printre oamenii în vârstă, soţ şi soţie împreună. Numeroşi au fost şi cei împinşi în moarte de torturile de la "Dreher", cum s-a întâmplat cu Stolz Gyula şi cu László Márton.

 

În acele zile mulţi ar fi dorit să ajungă în spitalul ghetoului. Se gândeau că, alături de bolnavi, se vor bucura şi ei de un tratament mai omenos. Alţii s-au mutat, cu bagaje sau fără, cu familiile sau singuri, în podurile acelor case cărora ştiau că nu le va veni rândul să fie evacuate decât în ultimele zile. Se gândeau că, cine câştigă timp, câştigă viaţă! Şi la noi s-au mutat două familii. În pornirea mea de atunci i-am condamnat, îi consideram laşi pe cei care, pentru o amânare de câteva zile, nu pregetă să ne tulbure viaţa. Mai târziu am recunoscut că n-am avut dreptate. Ei au fost cei curajoşi, cei care au preferat să-şi assume un risc, cei care au ales calea cea mai grea. Au ales soluţii personale, chiar dacă nesigure. S-au rupt de turmă. Am auzit de unii care au evadat prin gardul de scândură în oraş, s-au retras pentru câteva zile în ascunzători sigure, iar apoi au trecut ilegal graniţa în România. Alţii s-au zidit în beciurile unor case deja evacuate şi au stat acolo până când ghetoul a fost total golit şi până a plecat ultimul tren cu deportaţi. Este adevărat că au ajuns în lagăre de internare, dar s-au salvat! Dr. Kupfer Miksa şi dr. Bálint Sándor au strâns un grup mai mare de oameni – se pare că erau aproape 30 -, sub pretextul că suferă de febră tifoidă, şi s-au izolat pentru câteva zile la secţia de boli contagioase. Şi încercarea le-a fost încununată de succes. După terminarea deportărilor, controlul a slăbit şi au reuşit să evadeze. Au trecut graniţa şi au scăpat.

 

Comparativ cu multele mii de oameni internaţi în ghetou numărul celor care au reuşit să se salveze a fost mult prea mic. Cu siguranţă că s-ar fi putut obţine mai mult printr-o opoziţie în masă. Dar erau puţini, foarte puţini cei care se gândeau la rezistenţă. Deşi cunoşteam deja, pe atunci, exemplul ghetoului din Varşovia. Sau poate tocmai de aceea n-am avut curajul să acţionăm? Nu ştiu, în orice caz, sora mea Erzsi era una dintre aceia care voiau să acţioneze, să facă ceva! – N-avem ce pierde – spunea, să ne unim, să deschidem o breşă în zid şi să năvălim prin ea mai multe sute deodată! E clar că ne vor mitralia şi mulţi dintre noi vor muri, dar printr-o asemenea izbucnire surprinzătoare şi numărul celor care s-ar putea salva ar putea fi destul de mare!

 

Toate aceste planuri erau, bineînţeles, destul de copilăreşti, dar chiar şi acum, când evenimentele sunt demult epuizate, mă gândesc câteodată cum de n-am încercat să organizăm o rezistenţă. Sunt mai mulţi factori care explică acest fenomen: tinerii noştri puternici, plini de viaţă, gata de acţiune fuseseră luaţi, toţi, în detaşamentele de muncă; eram neînarmaţi; nu petrecusem decât foarte puţin timp în ghetou, abia reuşisem să punem, cât de cât, bazele unei vieţi de zi cu zi. Nu se copsese timpul pentru revoltă! Şi un ultim motiv, care trage cel mai greu la cântar: credeam în omenie! Ne-am lăsat amăgiţi de campania de manipulare.

 

În acele zile, când inimile ne erau sfâşiate, ne-am amintit din nou de paşaportul cubanez al sărmanei mele surori Magda. Ne-am dus împreună, Magda şi cu mine, la preşedintele Consiliului Evreiesc, Leitner Sándor. I-am dezvăluit situaţia Magdei şi i-am cerut sfatul. Din păcate, răspunsul său nu a fost destul de clar, sau poate că noi n-am avut curajul să ne asumăm riscul pe care îl presupunea. Cred mai degrabă că acest ultimo lucru este cel adevărat. I-am povestit că paşaportul Magdei este ascuns în podul casei noastre din oraş A spus că trebuie să-l arătăm autorităţilor! Reprezentanţii oficiali o vor însoţi pe Magda, vor găsi paşaportul şi, pe baza acestuia, o vor interna împreună cu micuţa Aniko. Sărmana Magda s-a speriat la gândul despărţirii şi al internării, precum şi de faptul că în locul unde se afla paşaportul ei mai erau ascunse şi alte documente. Iar din pricina lor tata putea fi convocat la interogatoriu sau, poate, torturat. Nu ştiam ce ar fi aşteptat-o pe Magda dacă se despărţea de noi, dar simţeam că pentru ea ar fi o variantă mai puţin periculoasă! Poate că dacă nu ne-am fi temut atâta pentru tata, dacă nu ne-am fi gândit la faptul că ar putea fi supus la chinuri, am fi acţionat. Leitner Sándor aprinsese în inima Magdei licărirea unei speranţe. Niciodată nu-mi voi putea ierta că n-am fost atunci destul de hotărâtă. De ce n-am convins-o oare pe Magda să nu scape această ultimă şansă? Drăguţa, buna, frumoasa noastră Magda, care fusese atât de supusă de-a lungul întregii sale vieţi şi s-a lăsat întotdeauna în voia sorţii, nu s-a putut hotărî nici de această dată să facă pasul hotărâtor. A rămas cu noi, a împărtăşit soarta noastră comună. N-am discutat niciodată acest lucru cu ea, dar cu siguranţă că se temea şi ea pentru tata! De multe ori m-am gândit, oare ce s-ar fi întâmplat dacă alegea internarea? Cu siguranţă că ea şi cu fetiţa ei s-ar fi salvat, iar eu mi-aş fi reproşat toată viaţa că n-am împiedicat chinuirea tatălui meu şi a multor altor oameni. Nemiloasă este soarta când îl pune pe om în faţa unei asemenea dileme.

 

În aceste ultimele zile ale vieţii de ghetou, agitate şi pline de grele încercări, mulţi au legat căsnicii. Era o reacţie explicabilă din punct de vedere psihologic: certitudinea unei legături din dragoste întăreşte cu siguranţă sufletele! Şi noi am avut o nuntă: în casă la noi locuia, împreună cu Silbermann Hédi, şi verişoara ei de 17 ani, Vita, care se refugiase aici de la Viena. Ea s-a căsătorit cu fiul juristului Ney Pál, Bandi. Nu am vrut să stârnim prea mare vâlvă căci ne temeam să nu provocăm vreo nenorocire, de aceea n-am ridicat în curte hupa, baldachinul absolut indispensabil împlinirii ceremoniei evreieşti. Ne-a venit ideea să înlocuim hupa cu un şal de rugăciune, cu un talit, pe care l-au ţinut întins, în chip de cort, patru bărbaţi. Am făcut tot ce-am putut pentru a crea iluzia atmosferei din vremuri de pace. În pod, din adâncurile unui dulap, şi-a făcut apariţia un văl de mireasă. L-am albit, l-am apretat. Mireasa a primit felicitările îmbrăcată într-un alb imaculat. Şi vreau să vă spun că n-a lipsit nici buchetul miresei, doar eram în plină lună mai, liliacul era în floare. Întreaga ceremonie a decurs conform ritualului. Eram cu toţii profund înduioşaţi. Din păcate nu i-am putut invita pe musafiri, nici măcar pe membrii cei mai apropiaţi ai familiei, la o masă sărbătorească. Pentru noua pereche am reuşit însă să pregătim o surpriză: au primit câte o ceaşcă de ciocolată fierbinte cu prăjitură şi, mai târziu, tradiţionala supă aurie! Iar după prânz – cafea adevărată, din boabe măcinate. Apoi a sosit momentul despărţirii: noua pereche a plecat în călătorie de nuntă. Şi-au pus sacii în spinare, şi-au luat pernele şi pledurile în braţe şi au plecat la locuinţa băiatului care îi aştepta gata pregătită, în pod.

 

Copleşiţi de frică, dar luminaţi de scânteia acelei clipe de bucurie, ne-am continuat pregătirile pentru marele drum. În ghetou nu existau magazine în care să fi putut cumpăra lucrurile necesare, reţeaua comercială îşi încetase activitatea. Totul trebuia făcut în casă, cu mijloace proprii. Trebuiau cusute, într-un timp foarte scurt, patruzeci şi două de rucsacuri şi tot atâţia saci de pâine. Am croit sacii din cearşafuri şi feţe de masă. Din prosoape am făcut curele, din draperiile şi feţele de masă din lână - pleduri. Scoteam de pe curele cataramele necesare, sau, în lipsa acestora, nasturii. Ne selectam lucrurile, trebuia să ne hotărâm ce luăm cu noi. De altfel, câte pot încăpea într-un singur rucsac? Habar n-aveam ce soartă ne aşteaptă, de ce anume am putea avea nevoie. Trebuia însă să ne gândim şi la timpul rece: la frig, la ploaie, la îngheţ. Ne-am ales deci şi pulovere călduroase, cu mânecă lungă, şi mantale de ploaie. Dar trebuia să ducem şi lenjerie, detergenţi, vase de gătit şi, bineînţeles, alimente şi cuverturi. Am făcut bagaje separate, căci nu puteam şti unde va ajunge fiecare dintre noi. Patruzeci şi doi de oameni alergau prin locuinţă pregătindu-se de drum. Coseau, alegeau, împachetau. Îşi încercau rucsacurile, chibzuiau de ce s-ar putea lipsi şi ce urma să le trebuiască negreşit. Şi deoarece abia dacă se aflau vreo câteva scaune în cameră, fiecare îşi făcea toate aceste treburi ghemuit pe jos.

 

Tanti Feldheim, care înaintea oricărei hotărâri mai importante îi cerea sfatul rabinului de Páva, i s-a adresat şi de această dată. Rabinul i-a dat un răspuns laconic: nu trebuie pregătiţi saci, nu trebuie împachetat nimic, nu e nevoie de nimic. A doua zi rabinul a fost deportat împreună cu familia sa şi noi am remarcat zâmbind că de data aceasta profeţia nu i-a fost corectă! Şi când te gândeşti că de fapt el a avut dreptate, numai că noi n-aveam cum să ştim încă, pe atunci, acest lucru.

 

Timpul trecea cumplit de repede şi ziua plecării se apropia cu o viteză ameţitoare. Acesta a fost momentul ales de călăii de la “Dreher” pentru a lansa o nouă idée diabolică. În ajunul fiecărei zile în care urma să mai fie evacuat un nou sector, din fiecare corp de case erau luaţi cam 50 de oameni. Aceştia erau speriaţi de moarte şi tremurau numai la gândul că ar putea fi despărţiţi de familiile lor – şi spuneau tot!.

 

Pe întâi iunie, într-o zi de joi, a venit şi rândul nostrum. Ziua de miercuri a trecut într-o mare tensiune. Aşteptam un semn din partea celor de la “Dreher”. Spre surprinderea noastră însă nu s-a întâmplat nimic. Spre seară nici nu mai putea fi vorba de păstrarea disciplinei. Ne aşezaserăm afară, în curte, şi, în ciuda stingerii, nimeni nu ne-a putut convinge să ne culcăm. Am refuzat cu toţii, de comun accord, să ne supunem, pornind de la ideea că nu ni se putea întâmpla nimic altceva decât să fim deportaţi.

***

Mai sus, cărţi poştale trimise cu putin timp înainte de internarea în ghetou. Ele sunt menţionate în articolul "Evreii Oradiei, umbre pe o cortină istorică ( 1940-1944). Cinci scrisori particulare" scris de Hajnal Tavaszi, director de specialitate la Biblioteca Judeţeană din Oradea,articol apărut în Situaţia evreilor din Europa Centrală la sfârşitul celui de al doilea război mondial - The Situation of the Central European Jews at the end of the Second World War (1944-1945), Conferinţă internaţională 2010, coord. Antonio Faur, Ladislau Gyémánt, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2011, p. 98-111.

 

Puteți accesa articolul, făcând clic pe imaginea de mai jos.

.

 

 

 

Deportarile din Oradea

Schedule of deportations from the Oradea ghetto

Translated by: Susan Geroe

 

TRANSPORT NUMBER	NAME OF STREET	DEPORTATION DATE 5704-1944	ARRIVAL TO AUSCHWITZ 5704-1944
I.	Ghetto of OSSI (for all Jews from surrounding areas)  from surrounding areas) Rimler Karoly St. -first section	Sivan 3 25-May	Sivan 6 29-May
II.	Kapucinus St., Szacsvai St.- uneven numbers	Sivan 5 27-May	Sivan 8 30-May
III.	Szacsvai St.-even numbers Varadi Zsigmond St.-uneven numbers Kert St. Blaha Lujza St.-even numbers	Sivan 7  28-May	Sivan 9 31-May
IV.	Varadi Zs. St.- even numbers Liget St., Menhaz St.  Blaha Lujza St.  Vamhaz St. - uneven numbers	Sivan 7 29-May	Sivan 10 1-Jun
V.	Liliom St. Vamhaz St., Rimler K. St- even numbers	Sivan 9 31-May	Sivan 12 3-Jun
VI.	Fuchs Mor St., Tompa Mihaly St., Moskovits St., Tompa Mihaly St.,  Rimler Karoly St. - left over parts section	Sivan 10 1-Jun	Sivan 13 4-Jun
VII	Jewish Hospital, Ullmann Palace Gitye Building	Sivan 12 3-Jun	Sivan 15 6-Jun

 

There are variations of this schedule, but only within a day or two.

Lista deportaţilor care au murit

Puteţi accesa o listă a celor care au fost deportaţi din Oradea şi care au pierit pe website-ul Jewishgen.

O listă suplimentară poate fi găsite pe website-ul Lempert Family Foundation.

Deportările au avut loc din Parcul Rhedey (actualmente Parcul Bălcescu).

 

Plăci comemorative în Oradea

 

 

 Plăcile comemorative ale celor deportaţi din Oradea se află în apropierea Monumentului pentru deportaţi, str. Mihai Viteazu.

 

The Birkenau Platform

 

by Marton Istvan

 

Translated by Susan Geroe

 

 

 

On that end-of-May dawn, when we queued up in front of our ghetto homes waiting for

 

orders to be deported, a gendarme called the eighteen-year-old Eva Szasz an

 

unspeakable name. He did not talk to her privately, rather in front of her parents and

 

some other hundred or so people. I heard it too. I was standing there, between my

 

father-in-law and my wife, in one of the lines. Yes, I was standing paralyzed. Neither I,

 

nor anyone else retaliated for the insult, which in fact was addressed to all of us, as

 

well as to Eva, the university student.

 

Had I then snapped at the gendarme, or at least beat him to death, my poor little wife

 

who I thought would surely survive, could have been the proudest woman within the

 

society of a handful of survivors - Jewish widows, widowed Jews. But the moment that

 

challenged my resolve and honesty slipped away shortly, sarcastically, and I didn't act.

 

Thus, whoever searches the database of my life, will not find even one impressive

 

deed.

 

We were now stepping up from wide planks among the trees of Rhedey Park into the

 

shaded cattle cars in groups of two, three, gloomily, or impassively, as if they'd allowed

 

us to enter a movie theater after the lights were turned off and they were already

 

showing commercials. Those people who got in first took the better places on the sides

 

of the car, while those who got in later had only standing room. It was a warm summer

 

morning. Birds were singing in the trees and a few blasé gendarmes were hanging out

 

under the trees. Every car was filled and the civilians disappeared from the foreground.

 

A pretty woman, the only civilian, who probably obtained permission to watch, was

 

staring at this entraining process. She could have been the wife of an officer or the

 

mistress of a field officer. Her experience had not been insignificant. She had witnessed

 

the preparation for a horrific catastrophe with a smile, politely hidden behind her

 

handkerchief. At least two thousand people who in three days time would no longer be

 

alive passed before her. She was watching about forty death row cells resting on

 

wheels, filled with people sentenced to die. She knew about the sentence, while those

 

sentenced to death knew nothing.

 

An SS soldier was fussing about the train. He wanted to demonstrate at all cost that

 

he was on duty. His presence irritated us a little, but our gendarmes were not paying

 

much attention to him, as if he weren't even there. When the train was about to leave,

 

a gendarme yelled in his harsh regulation language through the closing doors: “If

 

anyone escapes from among you, you will be decimated.”

 

The women didn't even know what decimating meant. However, to the men it was clear

 

that this threat was targeted at controlling simple-minded people. We were interested

 

in one fact: who were escorting the train? Germans or Hungarian gendarmes? Our

 

volunteer undercover men were watching these decisively important maneuvers from

 

the narrow airshaft of the cattle car. The wheels were already in motion when the

 

watchmen resounded: gendarmes got on the train. A great weight fell off our minds and

 

we calmed down.

 

Thus, we were going to remain in Hungary. Our grudge against the gendarmes changed

 

into feelings of gratitude. They were our torturers, but at the same time our life

 

saviors. They didn't hand us over to the Germans. “Let us consider the institution, the

 

institution of gendarmerie, not the individual gendarme,” noted Jeno Vadas, a Main

 

Street merchant. “The Hungarian gendarme never recanted his vows,” bubbled

 

effervescently my former schoolmate, Lajos Berger, while twirling his moustache. The

 

train, carrying its shameful cargo, was lurking now on the tram tracks in the outskirts

 

of the city, about to reach the main railroad tracks.

 

I didn't squeeze near the airshaft like other people, to see my beloved city for a last

 

time, the place where I was born, lived, and robbed. Later, I glanced at Oradea's

 

towers as we left them further and further behind. They were small, heartless, and the

 

sky far away from them.

 

We started to eat; I mean those of us who had something to eat. We received for the

 

road a half army ration of black bread per person and a tin washbowl of water for the

 

car. It contained about five-six liters of water. Not much for seventy-two people. Chief

 

Rabbi Vajda managed the water usage. He dispensed it by the shot glass to those who

 

were thirsty, when it was time to drink. The Chief Rabbi's family brought along a

 

considerably large laundry basket full of clothes. A cradle was on the top, foodstuff,

 

diapers, and other clothing on the bottom. The basket was resting on the washbowl in

 

its width, back to the engine, taking up the place of three people. But nobody griped.

 

Ivanka, the Chief Rabbi's little son deserved that much space.

 

I no longer recall who started a speech in appreciation of Prime Minister Sztojay. Pretty

 

soon, it dragged to Imredy because, without a doubt, the changes that affected us

 

were direct consequences of his ministerial nomination. “Were Imredy not made part of

 

the government, we would have been delivered to the Germans.” The intelligentsia,

 

crowded on the left side of the car, continued talking politics to the enjoyment of the f

 

ew men and women on the right side, which were listening with respect. Prompted by a

 

private thought, I said: “Imredy is a British follower.” Everything was included in this

 

thought. Naturally, also the fact that he was the executor of the British action of

 

saving the Jews. Within seconds, my declaration was met with warm response in every

 

corner of the car.

 

Although rumor had it from the gendarmes that the city of Kassa (Kosice) would be our

 

journey's end, Kassa did not even come up in our elated frame of mind. We were going

 

to Mezotur. Namely, according to oozed out secret, a few weeks ago six thousand

 

Jews were requested from the gendarmerie command. Jeno Gold anticipated that this s

 

mall Transdanubian town had already been emptied to accommodate us. “We're going

 

to eat lots of chicken there, because Mezotur is the Eldorado of chickens.” We gave in

 

to this thought easily. But suddenly, the train took a rough turn onto a sidetrack and

 

wrecked the Mezotur illusion.

 

The sun was shining hot upon us. It felt like the walls of the car were almost on fire.

 

The men took off their jackets, the women undid their blouses. The children were

 

crying for water. There was no water. The Chief Rabbi already portioned out this

 

resource. In one word, we were going to Kassa, after all. How swell it would have been

 

in Mezotur, in the center of the country. Kassa was situated on the border. Everyone

 

felt that we no longer were going to be in the forefront, as we could have been in

 

Mezotur. This was rather disquieting.

 

Everybody had something to say: we were going to live in cazarmes; they would take

 

the men from there for work; we were going to sleep on straw; and, we were going to

 

be cold for sure, for nights were cool in Kassa. “Let's not forget, gentlemen, Kassa is

 

already a mountainous region,” stressed a young man who wanted to be part of the

 

discussion by any means.

 

At the train stops, mothers were begging for water. At times, they got some. The

 

children drank a few gulps and quieted down. A woman announced sensational news:

 

“We're not going to Kassa, we'll get off at six kilometers from Kassa, where they're

 

concentrating all the Jews from Transylvania in a bunk-encampment that is being built

 

right now.” For the time being, we're going to live under the sky! But we don't have

 

any covers, and we can't lie on the bare ground! We must do everything in our power

 

to get the children, women, and elderly under cover. We must build the barracks! Who

 

will not take part in this work, will be looked upon as traitor. Yes, but will the command

 

allow us to do the work we want to do? My poor friend, Ungerleider, suggested rather

 

humbly: “We should form a committee that would be always in touch with the command

 

and discuss the most pertinent issues.” Yes, yes. They had already elected my father-

 

in-law president of the committee, but nobody disturbed his thoughts.

 

The picture of the camp near Kassa appeared in our own field of vision. A wood

 

merchant even named the station where we were going to get off. There was an old l

 

umberyard whose director was a very gracious gentleman. A party spoiler's worrisome

 

voice meddled in the oracle's forecast: what if the director was called up into the

 

army? We were approaching Kassa. People were becoming anxious. “Supposedly they

 

will take the youth to Germany.” That's silly. “It is impossible that Imredy would agree

 

to such atrocity! At best, they'll ask for a few skilled laborers.” Old Mrs. Weisz's wailing

 

voice is still ringing in my ears: “Is a seamstress also considered a skilled laborer?” She

 

was worried about her daughter.

 

We slowly rolled into Kassa. The train stopped far away from the terminal building.

 

Were we getting off here or six kilometers from here? We were waiting. The doors of

 

the cars did not open. It was quiet, and nobody broke the silence. Two-three

 

gendarmes and an old reservist with a shotgun were hovering about in front of the

 

train. They opened the doors: “One man gets off and brings back water”, sounded the

 

order. I jumped off with the bottles. In front, the engine was feeding. How much water

 

did it need for those six kilometers? I was running back with the water so I could make

 

another round. The washbowl should also be filled, who knows how many kilometers

 

would those six become.

 

By the time I returned from the pump which was on the other side of the train, a

 

slender blond gendarme first lieutenant sprung up from somewhere and a Gestapo

 

officer, who with his head turned into a profile position told him something. The German

 

an away, seemingly angry. He was pale, his face ashen, his nose elongated, as if its

 

root became loose. He was racing across the railway tracks, swearing hoarsely. The

 

gendarme officer addressed me, appointed me car-commandant and took me along.

 

They placed a fifty-kilo capacity jute sack into my hand, then with my participation

 

began the last sacking of the Oradean Jews in Hungary. Another gendarme, holding a

 

civilian hat in his hands also came with us. The first lieutenant stood in front of the

 

train and pronounced the sentence over three thousand Jews: “All valuables must be

 

turned in. If the Germans find something, they will mercilessly execute you” – he barked

 

stridently enough to make sure even the infants heard him. This is how we found out

 

that they handed us over to the Germans.

 

The sack soon was filled with money, jewelry, fountain pens. People ripped open their

 

clothes, where they'd hidden valuables. The situation changed to serious, and only few

 

people remained who took a chance on continuing to hide valuables. The sack I was

 

holding was full. Plenty of gold fell even on the floor. People were throwing out their l

 

eftover emergency reserves through the openings and doors. They set me aside with

 

the sack. And while the first lieutenant and the gendarme continued to collect

 

treasures, nobody paid attention to me. 

 

I felt sorry for the old reserve soldier who was watching the railway tracks. I gave him

 

a gold necklace and a gold watch. I gave a peasant boy my wife's gold wristwatch and

 

a fountain pen to bring me a few cigarettes. For a few cigarettes, I gave a railroad man

 

an old fashioned pair of gold earrings, two gold rings and a fountain pen. But he also

 

coaxed out of me a gold watch. I feel sorry I was not more generous. It should rather

 

have gone to them what was ours than to the Germans, or to the Arrow Cross.

 

When we were marching in front of the cars with the sacks, one of my friends yelled

 

from the door: “Pista, we are being deported!” So far, we have never used this harsh

 

expression; it was now that I heard it for the first time from our people. We had spoken

 

of relocation, evacuation, but nobody had dared talk of the devil for fear of making him

 

appear. Suddenly, we were ordered back into the cattle cars. I saw Erzsi Feher,

 

daughter of Dezso Feher for the last time in the Kassa train station. The beautiful

 

society lady stood in front of her car. She had her two hands tightly clenched into her

 

hair. She looked upward and with her contorted mouth screamed silently something

 

toward the sky.

 

A gendarme came and hollered into our car Hungary's farewell: “If someone from

 

amongst you escapes, they'll execute the car-commandant. But if the car-commandant

 

escapes, then they'll exterminate all of you.” Evening fell. The passengers raked up the

 

poison from the bottom of their sacs.

 

 

 

Nobody slept that night. Shrunk like dumplings, bodies were swarming on the floor.

 

People could not extend their legs, and as they were squashed, they were kicking and

 

poking one another. I was sitting in a small place near my wife, with my knees pulled up

 

like an Aztec mummy. I was complaining that the kid ran away with the gold watch

 

without bringing cigarettes. From my three cigarettes, I gave one to Ungerleider and

 

another to Erno Markovits, who was in despair and had been deliriously complaining

 

about not having been able to say good bye to his Christian wife, Lujzi, who lived

 

outside the ghetto.

 

We could hardly wait for the morning, to be able to extend our legs and arms. The train

 

winged us in a western direction. We were going to Germany. It would be so nice

 

somewhere on the beach. Sure, so that they could bomb us! “They take us to a place

 

where there is no air alarm!” Hitler will account for us to future generations. A high

 

style politician like Hitler, satisfies the present with threats and the future with not

 

redeeming those threats”. Hitler is a genius – raved an elderly relative of the Chief

 

Rabbi.

 

In the afternoon, the train engine curved sharply to the east. We're done for. They're

 

taking us to Poland. We're going to Lublin. In the ghetto, we didn't want to believe Eva

 

Szasz, who was a dactylographer at the Gendarmerie Commanding Office and to whom

 

an officer spoke about Lublin. What else could there be in Poland other than Lublin?

 

Lublin was the equivalent of Poland and vice-versa. We were going to Lublin: to

 

agonize, starve, in the frightful uncertainty! My wife huddled herself on the floor near

 

me and announced that she was no longer willing to live. “You, take care of yourself,

 

please, you will survive for sure, but I can't face the torrent of suffering,” she said and

 

convincingly enumerated her reasons. I brought to her attention that her reasoning

 

was paradoxical, since if she committed suicide, the Germans interpret that as an

 

escape, and I, the car-commandant would be executed. She immediately backed off

 

from her resolve, although she already entertained such thoughts it in the ghetto.

 

She sat back in her place and gingerly embraced her father. In the nightfall, I noticed

 

my father-in-law getting up, first stretching his legs, then reaching back into the

 

pocket of his coat. My wife seized his arm. What do you want to do? – she yelled

 

frightened. Do you want him executed? She disarmed her father the same way as I

 

disarmed her. I believe that I committed a grave error. At that moment, I didn't know f

 

or sure. Later, Lili, my wife, carefully took out the poison from his pocket and put it

 

away.

 

At night, Ungerleider touched my shoulder lightly. He found a cigarette in his pocket

 

and wanted to share it with me. We needed a cigarette holder to not waste any

 

tobacco. Lindenfeld had a holder, but he was asleep on the other side of the car,

 

among the swarming mass of people. I went on all fours to get the holder, rising above

 

arms, legs, heads, amidst kicks and curses. I fell on a man, a woman, a child, a virgin

 

and a young couple too, until finally succeeded on falling upon Lindenfeld himself. He

 

wasn't cross with me, gave me his cigarette holder, then I retreated. It took me at

 

least half an hour to make this five-meter journey back and forth.

 

By the way, fate brought me together with Ungerledeir later in the camp again. It fell

 

upon me the mournful task of lifting onto the camp ambulance my poor friend's nearly

 

dead, kicked up bloody body. When my friend died, I came to a bitter vindictive

 

resolution: if I were ever free again, I'd fight to have the multi named Grosswardein be

 

named once and for all after the murdered brave assistant painter Mor Ungerleider, in

 

memory of the inhuman era in which we lived. Perhaps today, what I so seriously

 

thought of then sounds ridiculous.

 

Not by a long shot does one find graveyard mood such as in Poland. How could people

 

live here? One could only die here. Even God created it to be the graveyard for millions.

 

A battlefield. A country in the color of the ground. The train twisted and turned vile,

 

not unlike a lunatic. Sometimes we thought it returned to places it once left. Where

 

were they dragging us? What did they want? Why didn't they give us water? Suddenly,

 

side-tracked to some dead-end platform,

 

I noticed deportation cattle cars painted white. They were taking us back and forth

 

until we were going to die of thirst. I didn't say a word about my discovery to anyone.

 

It was better that way, because by evening, after a long dazing ride, we unexpectedly

 

stopped, and they started opening the doors of the cattle cars. We were not allowed

 

to get off and didn't receive any water, but were able to breathe fresh air through the

 

meter long opening.

 

An SS soldier announced with good intent that we arrived. “This is the final

 

destination,” he said. “Thanks God!” added Mrs. Weisz. We were in Auschwitz. A city

 

was in flames across from us. A few minutes later, they rolled back the traverse doors

 

again. Inside the cattle car, the darkness matched that we felt inside our hearts.

 

Everyone was preparing for sleep. Nobody spoke, there was nothing to talk about. We

 

made fools of ourselves often enough and that kind of wrong judgment stays with you

 

even in the casket, according to Meredith's writings. My father-in-law felt the pocket

 

of his coat that was hanging behind his head, then murmured into his moustache:

 

“Well, I'll face everything that awaits me.” He sacrificed his own death for me.

 

 

 

This was the first quiet night. The multitude of brave people was well rested as they

 

marched to their final resting place. Around one o'clock at night, the noise of car

 

engines and the blinding floodlights awakened us. We had not even noticed that the

 

trained moved during the night. In the evening, there was no road across form us.

 

Those lying on the floor turned their necks towards the good morning bidding light. The

 

eyes of those who were asleep in a sitting position opened. But nobody moved, as if

 

the cattle car were our secret hiding place. We felt the danger. We were observing

 

with bated breath. My wife looked at me, I at her. Suddenly, the last car passed by. It

 

turned dark once again and we never saw each other.

 

They started opening the doors: “Everybody get off, the luggage stays in the car.”

 

This meant execution. Had we have to get off with our bundles, they would have taken

 

us to a ghetto, for sure. But this way, where could they take us? I lost my head. I was

 

the first to jump off the car. We were standing on a long blacktop. From afar,

 

floodlights were trying to shed light along the length of the platform, unsuccessfully.

 

Uniformed shadows with straddled legs were standing here and there. They were

 

holding in their hands walking sticks the wrong way. Behind the floodlights, a huge

 

covered truck was standing athwart. The gassing truck.

 

That was where they were going to execute us. I was in panic and was showing

 

everyone the truck. Suddenly, I fell to the floor. They hooked a cane between the

 

muscle of my neck and my larynx, that's how they slammed me down. Right away, a

 

young man from Margitta plummeted next to me, blood oozing from his mouth. They

 

broke his larynx.

 

“Men fall in on the left, women on the right!” The line-up went slowly. We lined in rows

 

of five. Somewhere, from under the cattle cars convicts in striped clothing appeared,

 

hustling among the men and women. They were endlessly carrying human bodies within

 

the small clearance – the dead, sick, suicides – those who already died and those who

 

had just taken the poison as they got off the train. Almost every cattle car had dead.

 

Ours had none.

 

Our dead were still alive during the train ride. My father-in-law stood in the first row as

 

the others politely showed him the way, wanting him to be their spokesman in case of

 

need. I stood in the second row, but from time to time ran to get news. I drank honey

 

and fat in my thirst, for water was not to be found even for millions. I got as many

 

cigarettes as I wanted, as now, those who in the cattle cars made up plans to

 

economize, became suddenly generous. We all felt the cool breath of death above our

 

heads.

 

The news spread that the convicts were throwing the dead people one upon the other

 

behind the truck and a hill was already growing from the bodies. The burning town we

 

had seen the previous night from the train was burning here, nearby. But we still didn't

 

know that those flames could also freeze. We didn't know we were standing by the

 

crematoria. The British radio forgot to report about the German fires. Good for them.

 

They reported of shot down airplanes, victories and defeats to the Jews of Hungary.

 

What would have happened, had we known that the gas chambers were on the watch

 

for us?

 

We were standing on the Birkenau platform, before history's most unmerciful, bloodiest

 

tribunal, but we hadn't had the faintest knowledge about it.

 

Millions were given the death penalty here and not one sentence was ever commuted.

 

The horrific judge, that slender officer with a slight smile, who waited with remarkable

 

patience until everybody dragged his body off the train, was already preparing the

 

judgment. So far, he sentenced at least four million people to death by a slight hand

 

movement. He waved to the left and to the right with the hand he held above his belly.

 

He did not point his thumb down, he wasn't Caesar after all, although he murdered

 

more than ten Caesars, and he wasn't a plagiarizer either, because there had not yet

 

been a precedent to pronounce sentence with the pointing finger. Whom he sent to

 

the left died within the hour, the rest he sentenced to death by starvation, slave labor

 

and exacerbated cruelties. Nobody in this world ever rampaged with such quiet, polite,

 

almost pleasant demeanor as this officer.

 

The midnight circus show had started. The officer stood by the group of lined up

 

women and began to wave. As in Madach's tragedy, my acquaintances started

 

marching in front of me in long lines. Even if somebody had factitiously encouraged us

 

to assail those few SS soldiers and kill them, we would have paid no attention. The

 

Hungarian Jews' respect for authority knew no boundary even outside state boundaries.

 

Quietly, without a grumble we were watching how our lover, child, mother, were sent

 

onto a dark unknown road, without us. News rumbled over us that only beautiful

 

women were chosen and the others were not needed. My father-in-law saw when they

 

made my wife stand aside. Oh! They wanted to use our women to amuse the soldiers,

 

as they did with the Slovakian women! Within a second, I gave in. If that was the price

 

to save one's skin…

 

Mrs. Dezso Feher appeared before me in full floodlights, straightened out, with both her

 

arms thrashing in the air, screaming: “Don't separate me from my children!” An SS

 

soldier shoved her in the side, and then as if she'd have escaped from a hole, she

 

started down a road, which suddenly darkened between a wire fence and a white

 

building, disappearing from view forever. I wanted to reassure my father-in-law: they

 

would select the doctors, I told him, but he didn't care about his own fate. “Would it

 

be better for Lili?”…he asked. He wasn't thinking of what I was thinking with my dirty

 

mind.

 

School principal Dezso Sebestyen was standing next to him at the edge of the first

 

row, with his typical haggard looks. I saw him take out a small box that contained little

 

vials, then empty the vials into his mouth. Suddenly, I too felt like taking a little poison:

 

dear Sir, would you have in your pocket more of that stuff? – I asked with confidence.

 

“Sorry, there is no more.” – he answered politely and slipped back into his former tight

 

posture. A few seconds later, he collapsed like an empty sack. My father-in-law, a

 

doctor, did not even move. In this place, both, the SS doctor-executioner and the

 

deportee doctor-victim equally served death, rather than do anything against it.

 

I believe that the presence of two SS soldiers would be enough to have five thousand

 

people evacuate harmlessly from a burning theater into the fresh air. The reason for

 

this - the terror triggered panic I had seen in Birkenau, when nobody dared act upon

 

what his frantic thoughts suggested, instead, letting only eyes to bulge and mouths to

 

drop.

 

The officer stepped in front of my father-in-law, smiled kindly at the seventy-three

 

year old gentleman and touched his shoulder in a friendly manner: this way, please. My

 

father-in-law started out on his last journey, and for as long as he could, he searched

 

with his sight for his daughter. The officer only motioned to the others.

 

What happened to me from there on is not important. Male war adventure. I lived an

 

ancient or middle age adventure in enemy captivity. All I can tell is that it was

 

impossible to endure the captivity with a normal brain and a healthy mind. I believe

 

that for the patience required to await liberation, a little insanity or melancholy were

 

indispensable. Every loss entails sadness, but the loss of liberty brings about severe

 

melancholy. Through the entire time in concentration camp, I was melancholic,

 

otherwise I would have run into the electrified wire or had myself shot by the guard.

 

Then, the others would have called me insane.

 

I can draw in a few lines my camp self-portrait, which we all more or less resembled.

 

Here it is: a skeleton, shovel in hand, his clothing barbed wires, life threatening to

 

touch.

***

 

Cu acceptul domniei sale, publicam materialul domnului director dr. Bujor Dulgau, director al Arhivelor Nationale, filiala Bihor, cu titlul Ghetoul din Oradea ( 1944) , care a fost prezentat in august 2010 la Sesiunea Stiintifica "1940. Drama romanilor bihoreni sub administratia horthysta", la Cercul Militar Oradea:

                                                      GHETOUL DIN ORADEA

Infiintarea ghetoului din Oradea, in luna mai 1944, se inscrie, fara indoiala, ca un eveniment umilitor si tragic pentru comunitatea evreiasca din Bihor, ca unul care a prefatat ceea ce s-a incetatenit in istoria umanitatii ca fiind holocaustul evreiesc.

Inflorirea economica a Oradiei, precum si a celorlalte orase si targuri din Bihor, se datoreaza in mod consistent si aportului adus in decursul timpului de catre concetatenii evrei.

Istoria si evenimentele derulate dupa "arbitrajul"de la Viena din 30 august 1940 au lovit insa cu cruzime si nemeritat aceasta etnie, prin exterminarea ei pusa la cale de catre minti diabolice si bolnave de paranoia.

Autoritatile maghiare din Oradea, in cardasie cu trupele germane de ocupatie sosite aici in martie 1944, au ticluit, dincolo de masurile rasiste si discriminatorii inasprite impotriva populatiei evreiesti ( marcarea cu steaua galbena, restrictiile de circulatie, indepartarea din serviciu,confiscarea cartilor cu autori evrei, inventarierea locuintelor si firmelor, sigilarea seifurilor, confiscarea radiourilor, a produselor din depozite s.a.), izolarea de restul locuitorilor prin internarea lor intr-un spatiu aparte, intr-un ghetou.

Amenajarea ghetoului din Oradea, printre primele de pe teritoriul Ungariei, sub directa indrumare a zelosului viceprimar Gyapay Laszlo, a demarat in dimineata zilei de 3 mai 1944, la ora 5, de catre o comisie alcatuita din 100 de persoane. Evreii au fost ridicati din locuintele lor si stramutati in spatiul desemnat de catre autoritati. Ghetoul avea o suprafata de 130 iugare, fiind delimitat spre nord de actualul Parc 1 Decembrie si, in prelungire, strada General Traian Mosoiu, la vest de str. Avram Iancu, la sud de strada Suceveiiar la est Piata Cetate. (1). Din acest spatiu imprejmuit de un gard inalt de 2 m, au fost evacuate toate stabilimentele industriale si comerciale crestine, la fel si populatia civila crestina a fost obligata sa-si paraseasca locuintele. Problemele de natura interna din ghetou erau solutionate de catre o comisie de 5 membri alcatuita din Leitner Sandor- presedintele comunitatii evreiesti din Oradea, Vajda Pal-rabin, Lorincz Sandor-avocat, Osvath Rene-medic si Motzen Samuil.Geamurile caselor cu vedere spre locuintele crestinilor au fost acoperite cu scanduri.(2). Pentru orice solicitare comisia se adresa obligatoriu lt.col. de jandarmi Petterfy Jeno, care avea in responsabilitate ordinea si linistea din ghetou. (3) Persoanele bolnave erau vizitate si tratate doar de catre medici evrei internati , singurii care puteau parasi ghetoul pentru aprovizionarea cu medicamentele necesare. De asemenea, aici a fost amenajat si un spital. (4).Spatiul Ghetoului era iluminat, dar locuintele nu beneficiau de curent electric. Aprovizionarea cu alimente se facea o data pe saptamana, contra cost. Receptia marfurilor o facea acea comisie de 5 persoane. (5). Potrivit unui raport al viceprimarului Gyapai, trimis la Budapesta si datat 25 mai 1944, numarul evreilor internati in ghetou era de 19021 ( 6). Din cuprinsul judetului au mai fost internati circa 8000 de evrei, aparte de ghetou, in Cazarma de pe malul Crisului Repede, informatie furnizata de catre subprefectul Nadanyi Janos. (7).Ultima cifra a persoanelor internate in ghetou, potrivit cotidianului "Nagyvarad"a fost de 20000.(8). Putem aprecia, prin urmare, ca numarul evreilor deportati din judetul Bihor in lagarele naziste de concentrare s-a ridicat la 28000.

Orice informatie de presa privitoare la ghetoul oradean inceteaza cu data de 27 mai 1944. A urmat deportarea propriu-zisa spre lagarele mortii de la Auschwitz, Dachau, Mauthausen si Ebensee, executata in exclusivitate de catre Gestapo si jandarmii unguri, dupa unele informatii in rastimpul 25 mai- 3 iunie 1944.(9). Cotidianul "Nagyvarad"nu a publicat absolut deloc vreo informatie relativa la deportarea evreilor bihoreni. Abia in numarul din 9 iunie 1944, printr-un comunicat al viceprimarului Gyapai Laszlo , se aducea la cunostinta publicului ca "...oficial teritoriul ghetoului a fost eliberat, iar crestinii pot reveni in casele lor pe care le-au parasit odata cu infiintarea acestuia"(10). Dupa unele date oficiale, la finele anului 1944, mai ramasesera in Oradea doar 893 de evrei. (11)

                                      NOTE

1, Liviu Borcea, Memoria caselor, Oradea, 2003, p.132

2. "Nagyvarad", nr. 99 din 3 mai 1944

3. S.J.A.N. Bihor, fond Primaria Municipiului Oradea, inv.97, dosar nr. 14/1944,f.193

4. "Nagyvarad", nr. 104 din 9 mai 1944

5. "Nagyvarad" nr. 108 din 14 mai 1944

6. S.J.A.N. Bihor, fond Primaria municipiului Oradea, inv.97, dosar nr. 9/1944, f.193

7. "Nagyvarad" , nr. 104 din 9 mai 1944

8. "Nagyvarad"nr. 117 din 26 mai 1944

9. Liviu Borcea, op.cit., p.132

10. "Nagyvarad" , nr. 128 din 9 iunie 1944

11. Ioan Chira, Genocidul evreilor din Bihor in perioada ocupatiei ungare ( 1940-1944), in "Aletheia"nr. 5/1995,p.59

 

***

 

Confiscated property

 

The newspaper article below from 1944 reveals that appropriating Jewish property was

not an entirely simple operation for the Hungarian authorities in Oradea.

ZURICH, Jul. 23 (JTA) –

 

The economic difficulties which have arisen as a result of the barring of Jews from Hungary's economic life and their segregation in ghettos is revealed by Lazlo Gyapay, deputy mayor of the large city of Nagyvarad (Oradea-Mara), in a memorandum to the Sztojay Government, a copy of which was obtained here today.

 

The memorandum, which points out that Nagyvarad was the first city to set up a ghetto, says that since its establishment on May 3, grave dislocation has occurred. The authorities have found it impossible to cope with the vast problem resulting from the registration and evaluation of Jewish property, including nearly 5,000 apartments, 600 shops and 500 industrial plants, and the consequent unemployment among thousands of non-Jews who formerly were employed by Jews.

 

Many workers, the memorandum continues, were unemployed for a protracted period between the confiscation of Jewish enterprises and the appointment of a government trustee to operate them. In addition, Jewish employers had been paying allowances to the families of men called to the army, and these have not been paid since May 3, causing wide-spread distress. Also, in industries which have resumed operation under government trustees, workers are complaining that they are receiving lower wages than were paid by the Jewish employers.

 

Further difficulties have resulted from the fact that the flow of raw materials to factories and manufactures from them has virtually ceased. The turnover of Christian merchants has not increased since the stock from confiscated Jewish shops are still being sold. Small artisans who had received orders from Jews are unable to dispose of the finished products.

 

The memorandum concludes by pointing out that the economic life of Nagyvarad was interwoven with Jewish interests and urges the appointment of a special commission to deal with "the insurmountable difficulties."